A 15-a ediție, aniversară, TIFF (27 mai – 5 iunie) s-a terminat duminica trecută.
La TIFF, am dormit pe jos pe la prieteni, am mâncat numai cartofi, am răcit rău și am pierdut stația de tren la care trebuia să cobor. Și-am pierdut și HBO party. Dar ăsta a fost primul meu TIFF și-a fost super mișto, și cred că TIFF e un must pentru orice îndrăgostit de festivaluri.
Eu cred că nu poți să treci singur printr-un festival – adică, atunci când adormi în baie pe preș, în timpul unei lecturi, trebuie să ai un prieten care să te trezească. Plus că e mereu important să știi că ai pe cineva stabil cu care să mergi la filme, conferințe, petreceri – și, chiar dacă vă despărțiți, știi că ai cu cine să te întorci la hotel și știi că nu ești lăsat de capul tău.
Așa că eu am fost la TIFF c-un prieten cu care merg, de obicei, la festivaluri – Bogdan. Noi voiam să mergem de mult timp, dar nu am avut ocazia până anul ăsta. Și ne-a plăcut mult.
TIFF a fost 25 de ore cu trenul, dus și întors, 5 zile de mâncat numai cartofi cu maioneză la 2 lei, multe-multe filme și la fel de multă înghețată mâncată pe fugă în fața cinematografelor. Era mult prea cald ziua și mult prea frig noaptea. Seara, după filmul de la 10, ne strângeam în Insomnia, unde ne-am semi-dormit nopțile făcând poze la pereți. (Insomnia este cafeneaua arsty a Clujului, unde se țin lecturi, unde se scrie, și unde se strâng poeții și-artiștii. Au și prețuri super okay – un pahar de vin e 5 lei, cocktail-uri sunt 10 și au nachos cu brânză la 12 sau 13 lei.) Noaptea, mâncam la Mama Manu, un fast-food non-stop pe care ni-l recomandase o prietenă. Am mâncat prima mea chiflă cu cașcaval pané la Mama Manu, care m-a făcut să nu mai vreau să mănânc nimic două zile. Eu și Bogdan nu am avut cazare, așa că am dormit pe podelele prietenilor noștri. (Să știți că auzi chestii interesante când dormi pe jos.)
La TIFF, filmele au fost clasificate în categorii precum Cinema, mon amour; No Limit, Focus:Croatia; Supernova; What’s up, Doc?, Educatiff; 3×3 Chantal Akerman; Retrospective. Retrospectiva mea preferată a fost Sion Sono. Sono este regizor, poet și scriitor japonez, pe care nu-l văzusem înainte, dar de care m-am îndrăgostit rău de tot. Am mers într-un grup de patru la primul film din retrospectivă pe care l-am văzut, și anume Guilty of Romance, proiecție la care a venit și Sono, la sfârșit, la discuții, împreună cu actrița principală, Megumi Kagurazaka.
Și ne-am hotărât cu toții că o să-i vedem toate filmele pe care nu le prindem la TIFF.
Trei filme din Retrospectiva Sion Sono
Guilty of Romance (2011)
Guilty of Romance este bazat pe un caz real – o prostituată a fost găsită omorâtă într-un apartament din Shibuya; mai apoi, s-a aflat că femeia era un cercetător important la Tokyo Electric Power Company, ducea o viață dublă, și-și consemna într-un jurnal, în detaliu, datele și prețurile clienților ei.
În Guilty of Romance, o femeie este găsită ucisă într-un apartament din Shibuya, dezmembrată și cusută pe un manechin, crimă care devine un subplot în filmul care se derulează pe patru capitole. Se sare la povestea lui Izumi, soția unui scriitor faimos de literatură erotică, dar extrem de distant, care pleacă în fiecare dimineață la 7 și se întoarce seara, la 9, lăsându-și în timpul ăsta soția să facă curat prin casă. Izumi este tăcută și trăiește doar pentru soțul ei; îi face ceai și mâncare și se bucură atunci când el îi spune că devine din ce în ce mai bună la gătit. Îi aranjează obsesiv papucii în fața tocului ușii și el îi complimentează cât de perfect aliniați sunt. În rest, nu comunică mai deloc. Izumi devine obsedată de ideea de a face ”ceva” interesant cu viața ei înainte să împlinească 30 de ani, și decide să se angajeze într-un supermarket. Îl întreabă pe soțul ei dacă e okay, el, pasiv, îi spune că da, și ea începe să vândă cârnăciori pe băț în fiecare zi, strigând după clienții magazinului. O femeie îmbrăcată foarte elegant ajunge să vorbească cu ea, îi spune că are trăsături frumoase și îi propune să pozeze pentru agenția ei. Ea este de acord, nu îi spune soțului ei și se duce la photoshooting, unde este manipulată să pozeze nud, apoi să simuleze o scenă de sex cu un alt model. Izumi este oripilată, rușinată și speriată, dar, după ce trece de șocul inițial, ajunge să se simtă liberă, independentă și satisfăcută, trei chestii care îi fuseseră total necunoscute în viața monotonă pe care o dusese până atunci. O scenă foarte mișto o arată pe ea, goală, admirându-se în fața oglinzii, strigându-și, cu din ce în ce mai multă încredere, marota pe care o spunea, timid, în fiecare zi în supermarket ”Would you like to try some?”
stunningly&beautifully deranged
Încrederea de sine devine din ce în ce mai evidentă; deși înainte era ignorată în supermarket, acum oamenii o observă, se opresc și vorbesc cu ea. Izumi înflorește; începe să experimenteze mai mult și se întâlnește cu alți bărbați, lucru care o ajută să reușească să-și stabilizeze relația cu soțul ei.
Dar totul alunecă și se prăbușește în momentul în care Izumi ajunge în Shibuya, condusă acolo de un bărbat agasant care face trucuri magice și care-i spune că știe unde se află ”The Castle” (motiv central în film, căci personajele sunt disperate, ajunse la hit-bottom, și îndrăgostite de Kafka). În Shibuya, Izumi o întâlnește pe Mitsuko, o femeie puțin mai în vârstă, super frumoasă și prostituată, care predă literatură la o facultate și recită poezii. Mitsuko este stereotipul femeii frumoase și nebune; ”deranged”.
Este isterică, are crize, aruncă cu chestii și țipă și încearcă să-i sugrume pe bărbații cu care face sex, este agresivă și merge beată pe bicicletă, și cade, și se ridică, și aruncă cu gunoaie pe stradă și râde, și-i explică lui Izumi că dacă nu-l iubește pe bărbatul cu care face sex, trebuie să-i ceară bani, pentru că totul are un preț în afară de dragoste, se aruncă pe jos și-și smulge părul din cap – și toate astea sunt răscolitoare din cauza (sau datorită) frumuseții ei neobișnuite. Devine un personaj aproape mistic, care o atrage pe Izumi și o distruge.
Filmul are un plot-twist imens și este superb vizual, iar Sion Sono prezintă o imagine puternică a profunzimii sexualității, obsesiei și viciului unui om. Fiecare personaj ajunge la hit-bottom, chiar și soțul lui Izumi, și chiar și detectivul cazului, Yoshida (filmul are două versiuni, iar în versiunea originală, japoneză, Sono se concentrează și pe derapajele lui Yoshida, plasând-o în paralel cu celelalte două femei) – asta pentru că Sono este convins de inferioritatea naturii umane. Este, evident, de văzut.
Fun fact; după Guilty of Romance, Sion Sono s-a căsătorit cu actrița principală, Megumi Kagurazaka, care era model de lenjerie înainte să-l întâlnească.
Tag, 2015
Tag a apărut anul trecut și, la fel ca Guilty of Romance, este, din punct de vedere vizual, minunat. Nu mi-a plăcut la fel de mult ca GoR, dar este bun.
Începe cu o fată tăcută, Mitsuko, care se apleacă în autobuz să-și ia pixul ce-i căzuse din mână. Cât e cu capul jos, o rafală de vânt taie autobuzul în două și decapitează pe toată lumea în afară de ea. Oripilată, fuge, fuge, și fuge, iar vântul o urmărește, dar reușește să scape și se schimbă cu uniforma unei fete decapitate pe care o găsește la margine de lac. Continuă să fugă și ajunge la o școală necunoscută ei, dar unde toată lumea o cunoște pe ea. Confuză, ajunge să vorbească cu niște fete care-i spun că sunt prietenele ei – Aki, Sur (de la ”Surreal”) și Taeko. Mitsuko le spune că nu știe cine sunt și ele o conving că e confuză pentru că a avut un vis urât, chiulesc și fug în pădure ca să o înveselească.
În pădure, fetele se întreabă dacă destinul este predeterminat și dacă există realități multiple cu versiuni multiple, variate de-ale lor. Sur aruncă un fulg în apă și spune că unde va cădea fulgul (și cât îi va lua să cadă) este deja determinat, și că destinele lor sunt, de asemenea, predeterminate. Mitsuko întreabă dacă poate schimba viitorul, și Sur spune că poți, dar doar dacă faci ceva ce nu ai face de obicei.
Fetele se întorc la școală, unde profesoarele lor fugăresc și îi împușcă pe toți copiii în afară de Mitsuko. Mitsuko fuge din nou și ajunge în oraș, unde i se schimbă înfățișarea și devine o mireasă numită Keiko, care e în ziua nunții, înconjurată de Aki și de tipe pe care nu le cunoaște. Tipele încearcă să o omoare în drum spre altar. Keiko și Aki se luptă cu ele și Keiko fuge. Keiko fuge și devine Izumi, o studentă care participă la un maraton. Din ce în ce mai confuză, Izumi fuge și fuge și fuge, și oamenii din rânduri vor să o omoare și se aruncă peste ea. Ajunge într-o peșteră cu Aki, care-i spune că trebuie să rupă firul, adică să o rupă pe ea în două, ca să reușească să oprească toată chestia asta. Izumi trage de niște fire verzi care îi ies lui Aki din mâini și îi spintecă corpul în două. Izumi devine Mitsuko și află care e toată faza cu ”tag-ul”, dar și-aici e un mare plot twist pe care nu-l zic, că e de văzut.
Suicide Club, 2001
”Since I was a little child, I’ve always had dreams of grandeur – ”
Filmul începe cu o gașcă de școlărițe îmbrăcate în uniforme asortate care se iau de mână și se aruncă, în același timp, în fața metroului. Și-apoi, oamenii încep să se sinucidă, pur și simplu. Se aruncă de pe bloc, își taie mâinile, iau pastile, își bagă capul în aragaz, se împușcă în cap. Niște detectivi cred că chestia asta e o manipulare în masă și caută organizația făptașă. Descoperă că fiecare om care s-a sinucis are o bucată dreptunghiulară smulsă din spate. Găsesc o pungă cu toate bucățile astea de carne cusute, și o astfel de pungă este mereu lăsată în locurile unde se întâmplă sinuciderile în masă. În același timp, o trupă pop de fetițe de până în 10 ani, numite ”Dessart”, au hit-uri după hit-uri, unele referitoare la incidentele curente. Fiecare fetiță face un semn din mână, în pozele de grup; prima face ”S”, cealaltă face ”U”, următoarea ”I”, și apoi ”C”, ”I”, ”D”, ”E”. În același timp, un tip psihopat care se îmbracă la fel ca David Bowie și spune că mereu a visat la grandoare, își face o cameră de tortură într-o sală de bowling, unde omoară oameni și animale pe capete.
Ideea filmului e foarte interesantă și este explicată la final, printr-un monolog. O fetiță din trupa pop spune și cântă că ești conectat cu cei pe care-i întâlnești în viața ta, și te doare atunci când ei mor, dar nu simți durere atunci când tu mori, pentru că n-ai fost niciodată, în societatea asta, conectat cu tine însuți. Ești conectat cu câinele tău, cu mama ta, cu prietenii tăi cei mai buni, dar ai pierdut conexiunea cu tine. Și de asta viața ta n-are sens. Dar oamenii ăia făceau sinucideri în masă pentru că prin moarte se conectau și cu ei, și între ei, și de-aia se țineau de mână și făcuseră o rolă de carne împreună.
La sfârșit, fetița întreabă, serioasă, ”Are you connected with yourself?” și ridică punga de carne.
Două filme din primele zile de la TIFF –
Théo et Hugo dans le même bateau sau Paris, 5-59 / Olivier Ducastel, Jacques Martineau, 2016
Théo și Hugo se întâlnesc într-un club, simt că au ceva special și fac sex neprotejat. Unul dintre ei e HIV positive și se duc la spital să-și facă analize. Se îndrăgostesc pe drum, în timp ce merg pe bicicletă, și unul dintre ei zice ”maintenant il y a un plus d’amour dans le monde”.
À peine j’ouvre les yeux, As I Open My Eyes / Leyla Bouzid, 2015
În 2010, înainte de revoluție, în Tunisia, Farah termină liceul și intră într-o trupă de rock alternativ, unde cântă versuri revoluționare care critică sistemul. Părinții ei vor ca ea să fie doctor. Farah nu. Farah este prinsă de polițiști și bătută.
Until next time, Cluj.
