Între 2 și 4 iulie 2025, Teatrul Național „Marin Sorescu” și Universitatea din Craiova au organizat cea de-a VII-a ediție a Theater Networking Talents (TNT) – festivalul dedicat regizorilor și regizoarelor la început de drum. Trei zile, șase spectacole, dezbateri, lansări de carte și sesiuni de networking – toate menite să pună în dialog perspectivele artistice ale noii generații de creatori. Motto-ul Every hand you hold is an act of resistance a fost firul roșu care a legat tematic evenimentele din program – un statement despre solidaritate, despre artă ca gest politic, dar și ca exercițiu de încredere într-un moment tensionat pentru mediul cultural din România.
Cele patru spectacole prezentate în competiția oficială au fost Tom la fermă, de Michel-Marc Bouchard, regia Larisa Popa (masterat UNATC București), Tomcat de James Rushbrooke, regia Vlad Bălan (masterat UBB Cluj, co-produs de Teatrul Excelsior), Made in Austria, text și regie Cristina Giurgea (masterat Mozarteum Universität Salzburg, Austria) și Filoktet de Heiner Müller, regia Rafael Bizhev (masterat NAFTA Sofia, Bulgaria). Am stat de vorbă cu fiecare dintre cei patru regizori și regizoare despre ce înseamnă să fii la început, dincolo de clișeele asociate debutului. Despre spațiul de tensiune dintre facultate și mediul profesionist – unde regulile învățate se ciocnesc inevitabil de realitatea unui context artistic instabil. Despre oamenii care le-au pus întrebările potrivite la momentul potrivit. Despre tipurile de relație pe care noua generație le imaginează între scenă și public. Despre laboratoarele personale de creație, cu întrebările și căutările specifice acestui moment din formarea lor.
Daria ANCUȚA: Cristina, cum ai resimțit trecerea de la UNATC la Universitatea din Salzburg (Mozarteum Universität) – din punct de vedere al stilului pedagogic, al relației cu mentorii și al libertății creative? Ce ai simțit că lipsea în formarea ta anterioară și ai regăsit în sistemul austriac?
Cristina GIURGEA: E greu de spus ce am simțit, pentru mine cele două au fost la o distanță destul de mare una de cealaltă. Eu am terminat UNATC în 2015, licență și master, iar debutul meu a avut loc în același an. Studiile la Mozarteum au început în 2022, într-un moment în care ceea ce se întâmpla în carierea și în viața mea nu se mai simțea decât ca rutină. Realitatea e că mi-am dorit foarte mult să studiez în altă țară, însă când aveam 20 de ani nu am putut face asta, iar atunci venise momentul în care așa ceva avea mai mult sens, puteam să o fac altfel. M-am întors la studii într-un moment în care deja nu mai fusesem de 7 ani studentă și asta influențează experiența. Cât despre relația cu mentorii și libertatea creativă, îmi place să cred că libertatea creativă era deja acolo din partea mea. Nici la UNATC nu am simțit constrângeri, însă studiile sunt diferite, la UNATC am studiat regie (sistem care e puternic influențat de ideea că regizoarea e în centrul a toate), iar la Mozarteum am studiat Teatrul aplicat – unde artista are loc de facilitatoare, focusul e mai degrabă pe partea educațională, pe crearea de comunități temporare și pe a folosi spații neconvenționale sau spații publice. Deci, abordarea e din start diferită. Mentorele mele au avut rolul de a nu mă lăsa să o iau razna, să mă pierd emoțional în proces, în niciun caz nu s-a intervenit la nivel de conținut. În Applied Theatre, în special în Mozarteum nu există `bine` sau `rău` – există să scoți cât mai mult din ce ai în cap la suprafață, iar performance-ul / teza să reflecte ceea ce vrei tu să spui de fapt. Eu mi-am dorit ca masterul ăsta să vină în completarea a ceea a cea am făcut deja, așa că în multe feluri asta s-a și întâmplat – am scos capul din sala de teatru, am lucrat cu oameni care nu au mai făcut niciodată asta, am încercat lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată. Sistemul austriac are din punctul meu de vedere două mari avantaje – e gratuit (ceea ce e important, mai ales dacă faci al doilea master) și e foarte flexibil (eu am fost nevoită să plec și să mă întorc în aceste studii din cauza spectacolelor pe care le-am făcut în România).
Daria ANCUȚA: Dacă ar fi să combini cele mai bune lucruri din cele două sisteme de formare, ce ai păstra din fiecare?
Cristina GIURGEA: Din sistemul românesc aș păstra cu siguranță nivelul de informație și abordarea vis-a-vis de informație – cred că baza de lectură și felul în care folosim lectura în studiile de regie e foarte prețioasă și la un nivel foarte înalt – în UNATC aveam de citit piese, filosofie, teorie teatrală, istorie, ceea ce în Austria nu se întâmplă la același nivel și volum. Din sistemul austriac aș păstra flexibilitatea – jump in – jump out, numărul de burse și de oportunități transparente pe care le primești și încercarea profesoarelor și mentorelor de a fi cât mai egale cu putință față de studente. Spun încercarea pentru că în mod evident nu se întâmplă tot timpul.
Daria ANCUȚA: Spectacolul prezentat în cadrul TNT, Made in Austria, este un demers curajos de autoficționalizare. Cum ai negociat granița dintre expunere personală și ficționalizare din spectacol? Ce ai descoperit despre tine în procesul de performare a propriei identități?
Cristina GIURGEA: Multă vreme în acest proces am fost propria mea observatoare, ceea ce a ajutat. Ideea de a porni tot performance-ul din autoficțiune a venit pe parcurs și a fost `validată` de lectura cărții lui bell hooks, Belonging – a culture of a place. Citind mi-am dat seama că dacă eu pot să găsesc ceva în comun cu o persoană din zona rurală a Statelor Unite care copilărit în anii 60, atunci e posibil ca oamenii să se poată conecta cu povestea mea atât timp cât ea este autentică și personală. Eu nu simt că e ceva curajos în asta, trebuie să recunosc că pentru mine nivelul ăsta de expunere e ca o joacă, a fost mai delicat cu persoanele implicate – majoritatea nu au vrut să fie parte nici măcar cu numele din poveste, doar Armin a acceptat să îi folosim numele real. Bineînțeles că afli multe despre tine, afli cât ești de ridicolă, afli că o dată ce pui pe scenă ceva sensul capătă mult mai multe valențe, afli că dacă ești vulnerabilă oamenii vor găsi întotdeauna empatie pentru povestea ta ceea ce e minunat să simți ca performeră, dar am păstrat pe cât posibil distanța că cea de pe scenă nu sunt în totalitate eu – ci o versiune ficționalizată a mea.
Daria ANCUȚA: Cum simţi că se schimbă sensul unui spectacol atât de contextualizat când îl aduci în afara spațiului pentru care a fost creat?
Cristina GIURGEA: Am simțit o schimbare enormă în cazul ăsta, în special din cauză că e vorba despre povestea asta de dragoste dintre Austria și România. Sau mai bine să îi spunem awkward situationship? Eu nu aveam decât o grijă – ce or înțelege oamenii ăia care nu a au fost niciodată la Salzburg? Ei bine, publicul, ca întotdeauna, m-a surprins, chiar în timpul spectacolului mi-am dat seama că am reușit ceva ce speram să se întâmple când am creat performance-ul – ca el să-și depășească specificul local. Pentru mine ăsta e semnul lucrului bine făcut – în sensul că mi-am atins scopul. Să joc în România s-a simțit mult mai călduros și plin de emoții. Cred că și faptul că atâția oameni din sală au o experiență similară sau dacă nu, au pe cineva apropiat care e plecat, contează enorm, noi suntem o țară cu un background de migrație, e un fapt! Și mi se pare că nu ne îngrijim suficient de aspectele emoționale pe care le presupune lucrul ăsta. Atunci, poate la fel de bine să fie vorba despre Salzburg sau orice alt oraș – oamenii vor înțelege și vor reacționa. Mă simt și foarte, foarte ușurată că oamenii știu muzica din Sound of Music – mi-a ușurat munca!
Daria ANCUȚA: Cu ocazia TNT, ai revenit la Craiova, după ce în 2023 ai montat aici Băgău, adaptare după romanul Ioanei Bradea. Ce a însemnat pentru tine revenirea în Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova în calitate de proaspăt absolventă de master? Cum ai resimțit contactul cu publicul profesionist pe care prezența în TNT îl presupune?
Cristina GIURGEA: Am sperat că pot face parte din TNT cu spectacolul ăsta încă de când l-am creat, asta pentru că avusesem experiența festivalului și atunci când Băgău a fost parte din el a fost foarte plăcut – am întâlnit oameni noi, am avut multe conversații interesante și profunde, am făcut un networking organic – îmi doream asta din nou, pentru că deși cunosc mulți artiști/artiste/artistx din România, nu tot timpul conversăm altceva decât bârfulițe, iar asta cu timpul nu se simte foarte plăcut. Să joc la Craiova a însemnat în primul rând sprijin – e un loc familiar cu multe fețe zâmbitoare care m-au sprijinit, nici nu știi ce ușurare e să ai tehnicieni și tehniciene la lumini și sunet pe care îi cunoști deja, am simțit că Alina și Emy sunt acolo no matter what, deci nu mai sunt așa singură pe scenă. Presiune nu am simțit, dar asta și pentru că fac un efort conștient să nu îmi pun în cârcă lucruri care nu contează – eu chiar încerc să mă distrez și să fiu cât mai autentică în căutările mele, iar dacă publicul se bucură de poveștile mele eu sunt mulțumită la finalul zilei, restul e irelevant. Nu știu dacă de data asta publicul m-a validat sau nu, dar reacția îmi spune un lucru care mă motivează mai presus de orice – e nevoie de povești despre lucrurile care ni se întâmplă acum – nouă ăstora care suntem vii în 2025, indiferent ce formă/buget iau poveștile astea, așa că asta e validarea pe care o căutam. Dacă Cristina Giurgea devine un nume sau nu, dacă oamenii cred că sunt o artistă bună sau nu, pentru mine contează mai puțin, spre deloc.
Daria ANCUȚA: Care sunt așteptările tale, după TNT, legate de colaborările profesionale care ar putea urma? What’s next pentru tine?
Cristina GIURGEA: Am așteptări simple. Îmi doresc ca lucrurile spuse în entuziasmul festivalului să se regăsească ulterior în acțiuni concrete. Vorbe, vorbe, vorbe s-au mai spus. Haha. Diferența o fac tot timpul acțiunile, nu promisiunile. Până la urmă, nicio artistă nu pune pe masă promisiuni, tot mâncare mâncăm și noi.
Acum lucrez în Viena și Austria Superioară cu un colectiv artistic din care fac parte magggi.collective (follow us on Instagram) cu încă două colege – Johanna Mayrhofer și Lola Peuerböck, împreună facem două proiecte în 2025 și 2026. Unul este despre sustenabilitate socială– reflectată și în nevoia comunității de a fi împreună – se numește Sunnbeng Roas, are loc într-un sat din Austria Superioară, Pram – Haag, și e creat împreună cu localnicii. Iar următorul va avea loc în Viena – unde lucrăm cu taximetriste, pentru că în 2026 se aniversează 100 de ani de la dreptul femeii de a conduce taxi în Austria.
Din fericire munca de cercetare cu Made in Austria – Salzburg Edition nu se va opri nici ea, dar despre asta nu pot spune mai mult acum.
Daria ANCUȚA: Dacă ai primi acum o invitație deschisă din partea unui manager de teatru, fără constrângeri tematice sau de repertoriu, ce propunere artistică ai simți că ar trebui neapărat să aduci în discuție?
Cristina GIURGEA: Sunt două lucruri despre care cred că ar trebui să vorbim urgent – unul este violența asupra femeilor și felul în care e tratată de către aparatele statului și opinia publică care este halucinant, eu disprețuiesc inclusiv sintagma violență domestică, nu e nimic domestic în asta – în avea agresori care umblă nepedepsiți, abuzatori în poziții de conducere și de decizie – nu e domestic, e violent, agresiv și grav. Mi-ar plăcea ca teatrele, artiștii, artistele și aristix să facă mai multe în sensul ăsta, pentru că totul pornește de la sexism. Alt subiect care mă preocupă foarte tare în acest moment și despre care mi-ar plăcea să găsesc timp să scriu și să creez ceva este alcoolismul – o problemă nu mai puțin gravă decât violența, conectată cu ea adeseori. Eu am crescut într-o familie în care abuzul de alcool a fost o normalitate și cred că a venit timpul să punem sub semnul întrebării și ce presupune normalizarea asta.
Daria ANCUȚA: Ultima întrebare. Ce înseamnă pentru tine să fii regizoare în România anului 2025? Care sunt temerile/nesiguranțele/dorințele/speranțele tale acum?
Cristina GIURGEA: Să fii regizoare în România, și nu numai, înseamnă să te angajezi tot timpul să o iei de la capăt și să demonstrezi constant că ești relevantă, înseamnă să pleci la drum cu un dezavantaj și să fii pregătită să asculți toate aberațiile oamenilor în poziții de putere despre ce înseamnă să fii regizoare, să faci muncă de pionierat într-o meserie care există deja de mult timp. E o experiență grea, unde ai nevoie de sprijin constant și de multă grijă față de propria persoană, ca să nu te pierzi în lucrurile în care nu crezi de fapt. Am speranță că eu și colegele mele vom continua să facem munca asta în ciuda lucrurilor ăstora, am speranță că mai multe femei vor alege cariera asta și că parcursul lor va fi poate puțin mai lin, am speranța că vom scrie, regiza, juca, crea decoruri, conduce teatre, festivaluri, evenimente, grupuri de sprijin în continuare, neînduplecate, fără să ne cerem scuze și ne vom spune poveștile până când nimeni cu va mai observa că sunt spuse de femei.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
La TNT ai mereu senzația că timpul curge mult prea rapid. Te iei la trântă cu eterna caniculă, alergi constant între evenimente și ai parte de unele dintre cele mai neașteptate întâlniri pe holurile Teatrului Național din Craiova. Cu bune și cu rele, la TNT simți că aparții. Dacă te oprești pentru câteva clipe și privești în jur, descoperi forța și energia unei comunități pe care ți-ai dori-o la fel de unită și în restul anului. La TNT asculți și spui povești. Îmbrățișezi strâns și zâmbești sincer. Trăiești cu voluptate excesele tinereții. La finalul fiecărei zile, îți tragi sufletul, simți în fiecare mușchi o oboseală plăcută și ai mari șanse să îți dai seama că n-ai schimba asta pentru nimic în lume.
Poate cel mai important, TNT se simte ca o oază în mijlocul unor vremuri din ce în ce mai tulburi pentru cultura din România. Iar asta se datorează echipei neobosite care face TNT posibil an de an.
Foto credits: Albert Dobrin
