Între 2 și 4 iulie 2025, Teatrul Național „Marin Sorescu” și Universitatea din Craiova au organizat cea de-a VII-a ediție a Theater Networking Talents (TNT) – festivalul dedicat regizorilor și regizoarelor la început de drum. Trei zile, șase spectacole, dezbateri, lansări de carte și sesiuni de networking – toate menite să pună în dialog perspectivele artistice ale noii generații de creatori. Motto-ul Every hand you hold is an act of resistance a fost firul roșu care a legat tematic evenimentele din program – un statement despre solidaritate, despre artă ca gest politic, dar și ca exercițiu de încredere într-un moment tensionat pentru mediul cultural din România.
Cele patru spectacole prezentate în competiția oficială au fost Tom la fermă, de Michel-Marc Bouchard, regia Larisa Popa (masterat UNATC București), Tomcat de James Rushbrooke, regia Vlad Bălan (masterat UBB Cluj, co-produs de Teatrul Excelsior), Made in Austria, text și regie Cristina Giurgea (masterat Mozarteum Universität Salzburg, Austria) și Filoktet de Heiner Müller, regia Rafael Bizhev (masterat NAFTA Sofia, Bulgaria). Am stat de vorbă cu fiecare dintre cei patru regizori și regizoare despre ce înseamnă să fii la început, dincolo de clișeele asociate debutului. Despre spațiul de tensiune dintre facultate și mediul profesionist – unde regulile învățate se ciocnesc inevitabil de realitatea unui context artistic instabil. Despre oamenii care le-au pus întrebările potrivite la momentul potrivit. Despre tipurile de relație pe care noua generație le imaginează între scenă și public. Despre laboratoarele personale de creație, cu întrebările și căutările specifice acestui moment din formarea lor.
Daria ANCUȚA: Larisa, ai studiat Regie de teatru (licență și master) la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ca proaspăt absolventă, ce racorduri simți că există între ceea ce înveți în facultate și realitatea teatrului profesionist?
Larisa POPA: Cred că profesorii care m-au îndrumat, atât la Licență, cât și la Master, m-au pregătit destul de bine pentru cum se întâmplă lucrurile în teatrul profesionist. Am avut noroc, pentru că, la Licență, mi-a fost profesor Radu Apostol, care ne-a insuflat tuturor un anumit tip de rigoare. Eu cred că rigoarea asta e cea mai importantă, îți asigură o curățenie mentală, le confirmă celorlalți că se pot baza pe tine. Am învățat lucruri de la toți profesorii mei (Răsvana Cernat, Diana Păcurar, Claudiu Goga, Vladimir Anton), dar aș lua cu mine în orice teatru profesionist rigoarea dobândită în facultate.
D.A.: Tom la fermă este spectacolul tău de disertație. Dacă ar fi să te întorci în momentul în care ai început să lucrezi la spectacol, ce ai vrea să fi știut atunci despre tine și despre procesul de lucru?
L.P.: Aș fi vrut să știu că unele „probleme” pe care le-am întâmpinat pe parcurs nu au făcut decât să genereze schimbări pozitive. Mi-ar fi plăcut să nu mă fi stresat atât de tare când nu era cazul. Procesul de lucru mi-a plăcut foarte mult, nu aș schimba nimic.
D.A.: Apropo de „probleme”, ce element din procesul de creație ți-a s-a părut cel mai puțin controlabil și cum ai învățat să lucrezi cu această incertitudine?
L.P.: Nu știu dacă se încadrează la „proces de creație”, dar, în mod sigur, cel mai puțin controlabil aspect a fost: „ce se întâmplă acum cu decorul?”. În dimineața după premieră, am aflat că nu ne este permis să depozităm decorul în facultate. Incertitudinea cu privire la decor a fost constantă, nici dacă m-aș fi chinuit, nu aș fi putut inventa atâtea probleme. Dar au fost echilibrate de echipa spectacolului, care a făcut mari eforturi să le rezolvăm. Și de recunoștința față de spectatorii care, aproape după fiecare spectacol, rămâneau să ne ajute să demontăm. Cum am învățat să lucrez cu incertitudinea? Mă tot duceam preventiv la facultate, în caz că mai apărea vreo problemă, să fiu prin preajmă.
D.A.: Cum vezi rolul unui festival precum TNT în a forma sau a schimba percepția asupra tinerilor artiști din teatrul românesc?
L.P.: Are un rol vital! S-a tot demonstrat, în ultimii ani, că se întâmplă niște colaborări foarte frumoase între diverse teatre și tinerii artiști. TNT reușește să creeze vizibilitate pentru generația tânără și cred că de vizibilitate avem cea mai mare nevoie.
D.A.: Participarea la un festival ca TNT te-a pus în contact cu manageri de teatru, creatori, critici și diverși profesioniști din domeniu. Ai observat schimbări în modul în care te raportezi la propria muncă după experiența din cadrul festivalului? Ce tip de feedback din partea celor prezenți la TNT ți s-a părut cel mai valoros sau neașteptat?
L.P.: S-ar putea să fie prea devreme să-mi dau seama dacă s-a produs vreo schimbare a felului în care mă raportez la propria muncă. Însă cel mai valoros feedback rămâne cel care rezultă în urma sesiunilor de Q&A, cel adresat sub formă de întrebări. Mă ajută să-mi dau seama ce a rămas cu adevărat în mintea spectatorilor și care sunt momentele din spectacol care ar avea nevoie de clarificări.
D.A.: Care sunt așteptările tale, după TNT, legate de colaborările profesionale care ar putea urma? What’s next pentru tine?
L.P.: Perspectiva mea este una destul de incertă, având în vedere toate schimbările prin care trece teatrul românesc, în prezent. Totuși, am fost mereu optimistă la capitolul ăsta, nu vreau să mă opresc tocmai acum. De aproape un an, sunt oficial parte din echipa Centrului de Teatru Educațional Replika, ceea ce a fost o mare dorință de-ale mele încă din primul an de facultate. Sunt fericită că fac lucruri aici, sunt fericită că am șansa să fac lucruri în care cred.
D.A.: Hai să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ai primi acum o invitație deschisă din partea unui manager de teatru, fără constrângeri tematice sau de repertoriu, ce propunere artistică ai simți că ar trebui neapărat să aduci în discuție?
L.P.: Far Away, de Caryl Churchill. Piesa fost o revelație pentru mine, la momentul la care am citit-o prima dată. M-am tot gândit la ea de-a lungul timpului și mă înfioară cât de relevantă devine. Este o piesă despre alienarea unei societăți sub imperiul fricii și a manipulării politice, despre o lume în care absolut toate elementele naturii sunt în război.
D.A.: Ultima întrebare. Ce înseamnă pentru tine să fii regizoare la început de drum în România anului 2025? Care sunt temerile/nesiguranțele/dorințele/speranțele tale acum?
L.P.: E un drum presărat cu incertitudini, știu sigur că nu va fi ușor. Dar mai știu și că am în jurul meu câțiva oameni care au încredere în mine și asta îmi dă curaj. Încerc să iau lucrurile pas cu pas, să mă concentrez pe proiectele pe care le am acum în desfășurare. Cel mai teamă îmi este de deciziile care se iau la nivel de guvern, cele care ne afectează pe toți, nu doar pe mine. Iar speranța cea mai mare este, deloc surprinzător, să lucrez cât mai mult. Cât de mult se poate.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
La TNT ai mereu senzația că timpul curge mult prea rapid. Te iei la trântă cu eterna caniculă, alergi constant între evenimente și ai parte de unele dintre cele mai neașteptate întâlniri pe holurile Teatrului Național din Craiova. Cu bune și cu rele, la TNT simți că aparții. Dacă te oprești pentru câteva clipe și privești în jur, descoperi forța și energia unei comunități pe care ți-ai dori-o la fel de unită și în restul anului. La TNT asculți și spui povești. Îmbrățișezi strâns și zâmbești sincer. Trăiești cu voluptate excesele tinereții. La finalul fiecărei zile, îți tragi sufletul, simți în fiecare mușchi o oboseală plăcută și ai mari șanse să îți dai seama că n-ai schimba asta pentru nimic în lume.
Poate cel mai important, TNT se simte ca o oază în mijlocul unor vremuri din ce în ce mai tulburi pentru cultura din România. Iar asta se datorează echipei neobosite care face TNT posibil an de an.
Foto credits: Albert Dobrin
