Între 2 și 4 iulie 2025, Teatrul Național „Marin Sorescu” și Universitatea din Craiova au organizat cea de-a VII-a ediție a Theater Networking Talents (TNT) – festivalul dedicat regizorilor și regizoarelor la început de drum. Trei zile, șase spectacole, dezbateri, lansări de carte și sesiuni de networking – toate menite să pună în dialog perspectivele artistice ale noii generații de creatori. Motto-ul Every hand you hold is an act of resistance a fost firul roșu care a legat tematic evenimentele din program – un statement despre solidaritate, despre artă ca gest politic, dar și ca exercițiu de încredere într-un moment tensionat pentru mediul cultural din România.
Cele patru spectacole prezentate în competiția oficială au fost Tom la fermă, de Michel-Marc Bouchard, regia Larisa Popa (masterat UNATC București), Tomcat de James Rushbrooke, regia Vlad Bălan (masterat UBB Cluj, co-produs de Teatrul Excelsior), Made in Austria, text și regie Cristina Giurgea (masterat Mozarteum Universität Salzburg, Austria) și Filoktet de Heiner Müller, regia Rafael Bizhev (masterat NAFTA Sofia, Bulgaria). Am stat de vorbă cu fiecare dintre cei patru regizori și regizoare despre ce înseamnă să fii la început, dincolo de clișeele asociate debutului. Despre spațiul de tensiune dintre facultate și mediul profesionist – unde regulile învățate se ciocnesc inevitabil de realitatea unui context artistic instabil. Despre oamenii care le-au pus întrebările potrivite la momentul potrivit. Despre tipurile de relație pe care noua generație le imaginează între scenă și public. Despre laboratoarele personale de creație, cu întrebările și căutările specifice acestui moment din formarea lor.
Daria ANCUȚA: Vlad, traseul tău profesional îmbină astăzi două direcții majore: actoria și regia. Experiența ca actor rămâne, fără îndoială, prezentă în munca ta de regizor și vice-versa. Cum jonglezi cu cele două ipostaze?
Vlad BĂLAN: A fost destul de complicat logistic, cel puțin în ultimii doi ani în care am făcut masteratul de regie la Cluj, ceea ce a presupus un număr de deplasări acolo, examene, cursuri. Plus că nu îmi doresc ca fiica mea, Eva, să crească având un tată absent. Totuși, am avut norocul de a întâlni înțelegere din partea direcțiunii Teatrului Nottara, unde sunt angajat ca actor, și din partea directorilor teatrelor unde am mai lucrat, am putut să lucrez și ca actor și ca regizor. Dar viața mea, atunci când repet ca regizor la ceva, presupune multe drumuri și o planificare pe ore a programului pentru că altfel ar fi imposibil, având multe spectacole pe care trebuie să le joc în București, lunar. La nivel personal, îmi dau seama că am devenit mult mai deschis și liniștit ca actor. Pe mine mă ajută să am mai multe lucruri de care sunt pasionat (actoria, regia, pedagogia, uneori scrisul). Mă ferește de momentele de anxietate dintre proiecte în care ai senzația că nimeni nu are nevoie de tine. Mă ajută să nu adun frustrări. Mă ține viu, cred. Am senzația că operez cu instrumente diferite. Nu mă bag, ca actor, peste regia celui cu care lucrez, nu încerc să fac pe deșteptul, nu mă gândesc cum aș face eu textul, pur și simplu încerc să mă imersez într-o lume și să contribui cât pot eu la construirea universului propus de persoana cu care lucrez. Ca regizor, experiența de actor, mă ajută să reperez momentele de blocaj, în care un cineva are nevoie de spațiu în lucrul la rol, respectiv acele etape în care trebuie să intervin cu indicații.
Daria ANCUȚA: Privind Tomcat, gândul mi-a zburat inevitabil la două alte spectacole pe care le-ai regizat: Efecte secundare de Lucy Prebble (2021) și Risipire (2022). În toate cele trei spectacole, se conturează preocuparea ta constantă pentru felul în care sistemele (medicale, sociale, familiale) intervin asupra corpurilor și relațiilor intime ale personajelor. Din punct de vedere regizoral, cultivi un minimalism care mizează pe tensiune, control și disconfort. Cum vezi tu relația dintre aceste trei spectacole? Ți se pare că Tomcat continuă o linie de cercetare începută deja cu Efecte secundare și Risipire?
Vlad BĂLAN: În momentul în care am lucrat la Efecte secundare nu îmi era clar că voi continua să încerc să regizez. Pur și simplu a fost o încercare venită dintr-o nevoie pe care pe atunci nu mi-o puteam formula. Apoi am început lucrul la Risipire, care se apropie tematic de Efecte secundare, și am căutat să găsesc corespondențe, punți între cele două spectacole, nume de personaje care trec dintr-un text în altul, fragmente de scene asemănătoare. Mi-a fost clar atunci că ar trebui să construiesc o trilogie. Cu Tomcat am încheiat-o și voi lua o pauză de la textele medicale, care vorbesc despre impactul noilor descoperiri în neuroștiință asupra vieții noastre. Dar, da, există o linie de cercetare, e un subiect care mă interesează. Pentru că cred întreagă civilizație modernă s-a construit pe ideea unui eu unitar și controlabil, fie că îl numim suflet, psihic, spirit și mi se pare că acum suntem în fața unei renegocieri a noțiunii de eu, prin prisma noilor descoperiri. Și din ce îmi dau seama, suntem într-un punct de cotitură și acești ani vor influența următoarele decenii (cel puțin).
Daria ANCUȚA: Spectacolul tău de disertație a avut un parcurs aparte, fiind co-produs de Teatrul Excelsior și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Cum ai resimțit această dublă apartenență, academică și profesională, în procesul de lucru? Ce ți-a oferit fiecare mediu în parte și cum s-au completat (sau nu) ele în susținerea ta?
Vlad BĂLAN: Da, el este o co-producție, dar repetițiile și procesul de lucru în sine s-au desfășurat la Excelsior. Știam trupa, soția mea (Camelia Pintilie) fiind actriță acolo. Le-am văzut spectacolele, am fost chiar și în turneu cu o parte dintre ei în Italia timp de 3 săptămâni. Cu Mihai Mitrea, care îl interpretează pe Tom, am fost coleg în facultate, la actorie. Și cu toate astea, am fost surprins de cât de sănătos (în cel mai bun sens al cuvântului) e totul acolo. E foarte frumos să simți că toată lumea își dorește ca spectacolul să iasă bine, e ceva rar. UBB Cluj au fost deschiși la această colaborare și au oferit o sumă alocată pentru dizertații pentru producția spectacolului.
Daria ANCUȚA: Pentru a doua oară, participarea la TNT te-a pus în contact cu manageri de teatru, creatori, critici și diverși profesioniști din domeniu. După experiența de anul trecut cu spectacolul Expuși (produs în cadrul rezidențelor Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, în parteneriat cu UBB Cluj și Departamentul De Arte și Media al Universității din Craiova, sub coordonarea lui Bobi Pricop) și cea de anul acesta cu Tomcat, ai observat schimbări în modul în care te raportezi la propria muncă? Ce tip de feedback din partea celor prezenți la TNT ți s-a părut cel mai valoros sau neașteptat?
Vlad BĂLAN: Experiența de anul trecut mi-a dat încrederea de care aveam atâta nevoie. Expuși fiind un spectacol destul de violent, care nu lasă spectatorul să se instaleze în scaun și să fie protejat de lumina reflectoarelor, mă așteptam să stârnească reacții de toate tipurile. Plus că procesul de lucru m-a scos pe mine din orice zonă de confort. Ideea de a face un spectacol care are valențe meta, care e la confluența dintre o poveste și un happening, de a scrie un text de la zero împreună cu Ionuț Sociu, de a face un decor care e pretabil și pe o sală de teatru dar și pe un spațiu para-teatral, toate acestea au fost provocări date de Bobi Pricop în procesul de lucru. Faptul că am simțit că spectacolul a ajuns la mulți oameni a însemnat mult pentru mine. E important să primești atâta încredere la început de drum.
Daria ANCUȚA: Care sunt așteptările tale, după TNT, legate de colaborările profesionale care ar putea urma? What’s next pentru tine?
Vlad BĂLAN: Urmează să repet în august un spectacol la Teatrul Regina Maria din Oradea, apoi în iarnă să montez la Teatrul Național din Târgu-Mureș. Apoi, s-ar putea să revin la unteatru cu un proiect. Sunt în discuții cu mai multe teatre pentru 2026 doar că, din cauza crizei actuale, nimeni nu poate preconiza exact pe ce bugete se bazează. Apreciez propunerile pe care le-am primit până acum, pentru că e greu ca manager, în perioade de austeritate, să îți asumi să chemi pe cineva care încă e la început. E mult mai safe să chemi pe cineva consacrat sau un regizor cu experiență.
Daria ANCUȚA: Dacă ai primi acum o invitație deschisă din partea unui manager de teatru, fără constrângeri tematice sau de repertoriu, ce propunere artistică ai simți că ar trebui neapărat să aduci în discuție?
Vlad BĂLAN: Am notițe pline de proiecte posibile care așteaptă contextul potrivit și mi-e greu să mă limitez la unul singur. Știu că pare că evit întrebarea. Dar, în general, nu mă deranjează constrângerile atât timp cât nu miros a cenzură. Experiența mea mică mi-a arătat că o parte importantă este negocierea cu orice fel de constrângeri, de la disponibilitatea oamenilor din echipă pentru un anumit proiect (compozitor, actori, scenograf) la constrângeri financiare legate de bugetul alocat.
Daria ANCUȚA: Ce înseamnă pentru tine să fii regizor emergent în România anului 2025? Care sunt temerile/nesiguranțele/dorințele/speranțele tale?
Vlad BĂLAN: E o perioadă nesigură din punct de vedere social, politic, financiar. Și asta se reflectă și în disponibilitatea oamenilor de a face planuri pe termen foarte lung. Eu mă bucur că urmează două proiecte și că mai am și altele pending. Temerile mele sunt legate mai mult de contextul politic, de faptul că teatrele vor avea bugete tot mai mici, de faptul că angajările (care oricum sunt rare) se vor stopa din cauza unei ordonanțe sau ceva de genul. E clar că sistemul actual va face la un moment dat implozie. Sunt sute de absolvenți în fiecare an, sute de artiști care nu își găsesc locul. Mulți dintre colegii mei de la actorie s-au reprofilat, mulți dintre ei fiind foarte buni. Mă gândesc la tot talentul ăla irosit, la toate amăgirile. Dacă nu aș fi avut norocul unei angajări, nu știu dacă aș mai fi făcut azi teatru pentru că e greu să nu o iei razna sau să nu intri în depresie când simți că nu ai un loc nicăieri. Te simți respins, inutil. Și nesiguranțele/temerile mele au legătură cu asta, cu senzația de inutilitate, de irelevanță. Am speranța că, la un moment dat, legislația va avea legătură cu realitatea concretă din teatre, că se va investi în sectorul independent mai mult decât se face acum, că vor exista mai multe platforme precum TNT, care vor face conexiuni între absolvenți și manageri. Și evident, la nivel personal, îmi doresc să lucrez în cât mai multe contexte.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
La TNT ai mereu senzația că timpul curge mult prea rapid. Te iei la trântă cu eterna caniculă, alergi constant între evenimente și ai parte de unele dintre cele mai neașteptate întâlniri pe holurile Teatrului Național din Craiova. Cu bune și cu rele, la TNT simți că aparții. Dacă te oprești pentru câteva clipe și privești în jur, descoperi forța și energia unei comunități pe care ți-ai dori-o la fel de unită și în restul anului. La TNT asculți și spui povești. Îmbrățișezi strâns și zâmbești sincer. Trăiești cu voluptate excesele tinereții. La finalul fiecărei zile, îți tragi sufletul, simți în fiecare mușchi o oboseală plăcută și ai mari șanse să îți dai seama că n-ai schimba asta pentru nimic în lume.
Poate cel mai important, TNT se simte ca o oază în mijlocul unor vremuri din ce în ce mai tulburi pentru cultura din România. Iar asta se datorează echipei neobosite care face TNT posibil an de an.
Foto credits: Albert Dobrin
