Cea mai recentă carte a lui Radu Vancu, Transparența, apărută anul acesta la Târgul de Carte „Gaudeamus”, la editura Humanitas, este, de fapt, o lungă poezie în proză. 450 de pagini ce urmăresc transparentizarea a doi tineri studenți la Litere și viața lor într-un Sibiu labirintic.
Romanul, diferit de ce a mai scris autorul până în prezent (poezie, eseu, jurnal și proză pentru copii), reușește să le înglobeze pe toate acestea (la propriu și la figurat – a se vedea transcrierea integrală a Regelui Piticuț) nu numai prin tematică, cât și prin stil. Un poem prozaic este acest text, un tur de forță ce devine extenuant, te stoarce de puteri și provoacă o încordare aproape fizică în încercarea ta de cititor „mistic și invizibil” de a ține pasul cu trecerile de la o aluzie literară la alta, de la o scenă erotică la un discurs filozofico-alcoolic. Dacă Zodia cancerului fusese solicitant prin angoasele, trimiterile și dramele domestice ale unui tată-profesor-scriitor și implica un minim de cunoștințe pentru o înțelegere decentă, Transparența pune la încercare cititorul prin amalgamul de imagini ce nu încetează să apară, prin metaforele poetice interminabile, printr-un discurs încărcat de aburii alcoolului și prin erotizarea fiecărei prezențe. Apariția Megăi în viața personajului-narator (a cărui identitate nu se lasă descoperită) creează un nimb ce acționează asupra simțurilor sale și îl fac pe acesta să simtă mistic și sexual fiecare senzație.
Personajul Vancu, exterior personajului principal, ce amintește continuu de relația sa cu Mircea Ivănescu, într-un discurs angoasat și bântuit de imaginea grotescă a mesajului „ce frumoasă e moartea” este, cred eu, cheia acestei povești. Prezența acestuia nu este numai un clin d’œil evident, ci și singurul mod prin care scriitorul încearcă să se debaraseze de el însuși. Mai exact, el se obiectivează scăpând de propria persoană, ieșind din el și creând un personaj de sine stătător (totuși, cu o istorie asemănătoare cu cea a scriitorului real), pierdut în discuțiile sale despre Literatură, scriitori și cărți. Teoretic vorbind, instanțele narative se dedublează continuu, ele aleg să se expieze de propria identitate fie povestindu-și biografia la persoana a III-a plural, feminin (tendință preluată de la Vintilă Ivăncescu, care își povestea astfel tot ce era mai personal), fie prezentându-se ca un personaj exterior, ironizat și aproape-mort (ca în cazul de mai sus). Aceste depersonalizări succesive sunt singurele momente în care sensibilitatea hipertrofiată încearcă să se depărteze de sine, însă cu greu reușește. Chiar și în predicile alegorice ce aduc infuziuni biblice pe pământ, chiar și în legendele în care El, Hermann și taurul participă la geneza mistică a orașului, personajul central se prinde cu mânuțele lui transparente de un fir ce îl leagă de El și îl lasă să asiste la Creație. De altfel, de la un punct încolo, naratorul se adresează doar cititoarelor, („cititoarea mea dragă și cumplită”), această cititoare ipotetică fiind singura care ar mai putea să realizeze ceea ce el nu a reușit: să transpună tot textul în limbajul norilor, ca pe deasupra Sibiului să survoleze povestea lui și a Megăi.
Pe de altă parte, Gralaajul („subpământa”) este locul cel mai potrivit pentru polemicile despre scris: Să fii poet înseamnă să creezi din nimic o lume, din nimic, înțelegi? Să iei nimicul în palme și să faci din el miliarde de miliarde de galaxii, infinități de sori, lumi cu tot ceea ce cuprind ele, de la primul până la ultimul lor atom (p. 74). Locul acesta devine cel mai bun pretext pentru o inventariere minuțioasă a personajelor (moment propice pentru introducerea biografiei lui Vancu – scriitor intelectualist, „mascota culturală a Gralaajului”, prietenul lui Mircea Ivănescu de la care preluase scenariul de sinucidere atotprezent, cu cianură de potasiu, și căruia îi este anticipată sinuciderea glorioasă – și a celorlalte 6 persoane: Karina, Sabra, Reini, Lex, Sorinache, Codruța, Ilie) și pentru o trecere în revistă a băuturilor preferate, căci un alt element constitutiv al universului schizofrenico-magic este alcoolul și transa bahică provocată de „iadul lichid”. El devine anestezic pentru creierul filoetilic, ajutându-l să depășească insuficiența realului: Îi găseam, de exemplu, alcoolului o calitate metafizică rarisimă (p. 126). Tot aici, în curtea barului devenit refugiu, este sculptată o lume dantescă, un scenariu dintre cele mai grotești și mai denaturate, care scoate la iveală o serie de fantezii divinizate și odioase deopotrivă. Din mâna Megăi iese o frescă aproape vie, fremătătoare, reprezentând un Jackson Pollock de scene erotico-morbide; o reprezentare a infinitului (urban-solar-carnal) în care plăcerea și suferința se manifestă la unison – „un gigantic aparat de captat coșmaruri”.
În plus, relația cu Mega este învăluită într-o atmosferă erotică, dar pură și inocentă. Fragilitatea ei îl face și pe el vulnerabil, transparent, pierzându-și consistența în brațele acelei ființe aureolate. Scenele de dragoste dintre cei doi se manifestă visceral, tandru și eliberator de energii în același timp. Nimbul sexual acoperă întregul univers, căci cu cât e mai fizic (ajungând chiar până la a cresta corpul de carne al Megăi, într-un amestec organic și dureros literatură-trup), cu atât mai mult face corpul să dispară, să-și șteargă încet-încet contururile. În fața acestei dezlănțuiri, personajul-narator se micșorează sub impulsul sacralizării femeii. El este atras de ea, magnetizat, iar faptul că finalul este anticipat (de fapt, rememorat), dă discursului o melancolie a dorinței și o frenezie a neputinței. Cititorul devine martor la macerarea sa interioară prin frustrarea pe care discursul fragmentat o redă și prin așteptarea continuă a punctului de maximă intensitate, când universul decide să se revolte, când pământul transparent scoate la iveală energii nebănuite. Și toate acestea converg către un epicentru: catedrala și marele cataclism, când proza și lumea personajului se fac bucăți-bucățele, rezultând poezia sublimă a sfârșitului.
Aproape cărtărescian, aș zice: nu am încetat pe tot parcursul cărții să simt prezența Bucureștiului din Solenoid, reprodus la scară mai mică în inima Sibiului; ființa din centrul pământului, energia care face atmosfera să vibreze, decăderea, toate acestea refac scenariul apocaliptic, însă în manieră absolut subiectivă – lumea exterioară care se prăbușește este lumea lui interioară la scară mărită. Astfel se face că Transparența este romanul în care dragostea a doi tineri se baricadează într-un univers în care tatăl securist, moartea și pasiunea (pentru literatură, pentru relația lor) conviețuiesc și se întrepătrund precum niște piese de puzzle, formând imaginea prăbușirii. La final, după ce pui cap la cap toate acele fragmente de realitate mistică, ajungi să-ți pui problema dacă dezastrul e sinuciderea lui Vancu sau strivirea Sibiului – până la urmă îți dai seama că nu știi care din ele e mai gravă și mai sublimă.
