După „Autorități Porturare“, de Conor McPherson
Distribuție: Constantin Drăgănescu, Rareș Florin Stoica, Gavril Pătru
Regia și ilustrația muzicală: Gavril Pătru
Traducerea: Andrei Marinescu
Teatrul ACT
“Maybe all one can do is hope to end up with the right regrets.” – Arthur Miller
Picture this. Ești într-o sală micuță a unui teatru, genul acela de încăpere ale cărei proporții favorizează sentimentul constant că nu ești la un spectacol, ci într-un spectacol – care, apropo, este pe cale să înceapă. Luminile se sting și, pentru câteva momente, în jurul tău se răspândește foșnetul acela specific stârnit de oamenii care își îndeasă telefoanele în buzunare și în genți. Ușa se deschide și în sală intră, grăbit, cineva care se așază pe cel mai apropiat loc rămas liber, așa că îl etichetezi repede, aproape inconștient, ca fiind vreun spectator întârziat, ajuns în ultimul moment. Totuși, înainte să îți dai seama, chiar sub ochii tăi, cu lumina unui reflector revărsându-se, brusc, asupra lui, spectatorul acela se transformă în personaj și nici nu apuci bine să te dezmeticești, că povestea a și început. El e Kevin. Vorbește despre prima dată când s-a mutat de la ai lui, în perioada aceea a tinereții în care trebuie să decizi ce să faci cu viața ta, dar în care mai toată lumea sfârșește într-o trupă de garaj, mergând la petreceri monstruoase și pierzând mai multe nopți decât am putea număra, folosindu-ne degetele de la ambele mâini. Știu, s-ar putea să sune dureros de cunoscut. Chiar în mijlocul istorisirii, cineva din sală strănută. Kevin îi spune „Sănătate!“ și continuă să vorbească, cu un zâmbet resemnat, despre Clare, colega lui de apartament de la vremea aceea. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că fusese îndrăgostit de ea din tălpi până-n creștet și că nici până în ziua de azi nu a trecut peste ce a fost sau ce nu a fost între ei – încă nu știi cum s-a terminat toată povestea. Și chiar atunci când crezi că o să afli mai mult, sala e, brusc, cufundată în beznă și, într-o fracțiune de secundă, un alt reflector se aprinde, luminând noul personaj intrat în scenă: Dermot, un bărbat de vârstă mijlocie care povestește cum a crezut, cândva, că a dat lovitura cu un post pentru care nici măcar nu era calificat, dar pe care, în mod miraculos, îl obținuse. După multe locuri de muncă pierdute și câteva semne de prietenie din partea crizei vârstei de mijloc, Dermot se obișnuise să apeleze frecvent la dulăpiorul cu băuturi din casă, de cele mai multe ori când era sigur că soția lui nu-l putea vedea, iar singurele momente fericite din viața lui erau, de regulă, cele care îl catapultau în trecut, ca zâmbetul lui Mary, care îi amintea de vremurile în care erau tineri. Tocmai începe să vorbească despre o cină dată angajaților de către șeful lui de pe atunci și înțelegi repede că ceva s-a întâmplat acolo, dar, din nou, tocmai când aștepți să afli ce, reflectorul se stinge și o nouă lumină izbucnește în altă parte a sălii. Acesta este momentul în care îți dai seama că trebuie să înveți să ții pasul cu ritmul spectacolului, pentru că Joe, un bătrân care locuiește într-un azil, îți vorbește despre un pachețel misterios pe care l-a primit într-o dimineață, în timp ce tu încă te întrebi ce gafă o fi făcut Dermot la cina aceea și, mai mult, ce s-o fi întâmplat cu Kevin și Clare.
Cam așa începe Trei. Suspansul se infiltrează în fracțiunile de secundă care separă fragmentele celor trei monologuri, dar rămâne, de fiecare dată, suspendat în fundal, tensiunea acumulându-se treptat, cu fiecare amânare a unui deznodământ. Prins între întrebările rămase în aer de la ultima intervenție a unui personaj și atenția solicitată de următorul, spectatorul asistă la trei monologuri care se întrepătrund, dezvăluind poveștile lui Kevin, Dermot și Joe, aparent fără nicio conexiune între ele, dar ale căror legături vor ieși la lumină, până la sfârșitul piesei. Deși savuroase pentru spectatorul care vânează detalii și nuanțe, aceste legături pot fi ușor neglijate, întrucât ele nu constituie decât o modalitate de satisfacere a unor convenții dramatice, un argument în plus în favoarea desăvârșirii esteticii piesei. Esența acesteia nu stă în comunicarea subtilă dintre cele trei povești, ci în ceea ce face ca fiecare istorie în parte să nu poată rămâne nedestăinuită: oscilarea constantă a personajelor între resemnare și remușcare. Conor McPherson își propune să răspundă la întrebarea „Poți regreta ceva ce nu ai trăit niciodată?“, iar răspunsul îl știți și voi. Ne confruntăm cu perenitatea regretului aproape în fiecare zi. Credem că există lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facem niciodată și lucruri pe care n-ar fi trebuit să le lăsăm vreodată neînfăptuite. Orice ar fi, regretul va exista întotdeauna. Și tot ce ne mai rămâne de făcut e să sperăm că l-am ales pe cel care era mai ușor de îndurat. În ciuda consolărilor provenite din viața de familie, din prietenii, din pasiuni, din religie sau din lucrurile mici ale vieții, resemnarea privitoare la visurile inițial amânate, apoi abandonate, la locurile de muncă pierdute sau la iubirile neîmplinite are un gust dulce-amar, personajele ricoșând constant între „așa a fost să fie“ și „ce ar fi fost dacă“. „Să nu încerci niciodată să înțelegi ce se întâmplă, pentru n-ai cum să înțelegi – niciodată n-o să înțelegi. Și chiar dacă se întâmplă să pricepi, va fi oricum prea târziu ca să mai poți să faci ceva“, spune Dermot. Dar cum s-a ajuns aici? Cât de târziu e prea târziu?
Trei este un spectacol despre și pentru fiecare dintre noi. Un spectacol despre oameni care nu au spus sau nu au făcut ceva la timpul potrivit și care acum suportă consecințele. Despre oameni cât se poate de obișnuiți ale căror vieți au avut, cândva, potențialul irosit de a deveni excepționale. Trecem zilnic pe lângă Kevin, Dermot și Joe pe stradă. Privim drept prin ei în timp ce așteptăm la coada de la supermarket și nu ne gândim că cineva i-ar putea transforma vreodată în personajele unei piese de teatru. Încă de la a doua sa intervenție, Joe ne înștiințează: „Am să vă spun un secret, bine? Am fost toată viața un oarecare, nimic deosebit. Mă înțelegeți? Nu am niciun fel de îndoială. Dacă m-ai fi văzut într-o mulțime de oameni, nu m-ai fi remarcat. Nu m-am gândit niciodată la mine însumi. Am văzut lumea ca pe un loc foarte bine organizat, în care era ușor să te descurci. Oamenii mi se păreau buni, în general și, dacă mai erau și ticăloși printre noi… ei bine, așa erau ei.“ Și nu e absolut nimic greșit în faptul că unul dintre personajele centrale ale unei piese face aceste afirmații. Am fost obișnuiți să credem că trebuie să fii cu adevărat remarcabil pentru ca cineva să te transforme în muza lui și să scrie despre tine. De la tragicii greci la Racine, de la Shakespeare la Beckett sau Tennessee, de la Caragiale la Vișniec, personajele principale ale unei scrieri dramatice au avut întotdeauna ceva aparte. Viețile lor erau departe de a fi obișnuite sau plictisitoare, poveștile lor de dragoste implicau genul acela de iubiri la care oamenii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, iar întâmplările prin care treceau erau atât de incredibile, încât păreau aproape imposibile, chiar și pe hârtie. Dar în piesa lui McPherson ființa umană este, fără rețineri, înfățișată exact așa cum este ea: plină de regrete și de defecte, lipsită de curaj, cu o imaginație care poate, deopotrivă, s-o consoleze și să o tortureze. Caracterul insolit al acestor personaje stă tocmai în faptul că nu există mai nimic special în legătură cu ele, cu excepția regăsirii lor într-o dimensiune a potențialității.
Deși povestesc ce a fost, personajele lui McPherson se axează pe ce ar fi putut fi, pe universurile paralele în care nu au suferit de incapacitatea de a se exterioriza și în care au avut curajul să nu lase nerostite sentimentele care îi măcinau și care i-au urmărit tot restul vieții. Frumusețea stă în faptul că McPherson nu numește niciodată săruturile care s-ar fi putut întâmpla, cuvintele care ar fi putut fi rostite, riscurile care ar fi putut fi asumate, sugestia fiind cea care amplifică, neîndurător, remușcarea care se hrănește cu nopțile albe ale celor trei personaje. Ceea ce spune este exact ceea ce nu scrie. Mai mult, am putea spune chiar că sugestia este cea care alcătuiește scenografia, care e construită, de-a lungul interpretării celor trei actori, în imaginația fiecărui spectator, numai cu ajutorul cuvintelor. Nu vedem casa în care s-a mutat Kevin, dar suntem în mijlocul petrecerii dezastruoase date în ea. Nu mergem la aeroport cu Dermot, dar îl însoțim de-a lungul întregului zbor spre Los Angeles. Nu-l vizităm pe Joe în azilul de bătrâni, dar suntem lângă el în timp ce deschide pachețelul misterios. Deși absente, până și femeile despre care vorbesc cei trei sunt la fel de vii în piesă și în spectacol pe cât sunt cele trei personaje care le invocă.
Piesa lui McPherson și spectacolul realizat pe baza acesteia îți fac rotițele imaginare din creier să se învârtă, în oscilarea permanentă dintre empatia pentru personaje și confruntarea cu propriile regrete, aduse la lumină din locuri care nici nu știai că există în tine. Îmi imaginez că aici își are rădăcinile și o parte din naturalețea interpretării celor trei actori, care, ca oricare dintre noi, s-au regăsit, poate, în personajele lor. Și pentru că mereu mi-am imaginat că momentul în care un actor citește pentru prima dată scenariul unui film sau piesa în care urmează să joace (deși el nu știe încă lucrul acesta) trebuie să fie magic, un fel de love at first sight, l-am întrebat pe Rareș Florin Stoica, tânărul actor care îl interpretează pe Kevin, dacă într-adevăr este așa, cu rugămintea ca, dacă nu e adevărat, să mă mintă cât poate el de bine – nu de alta, dar mi s-au prăbușit deja destule certitudini în viață. Rareș mi-a răspuns așa: „Când ai prima lectură, ai și emoții mari. Există instinctul care ține de talentul actorului… și dacă îl asculți cu sufletul, nu cu mintea, sigur vine și răspunsul pentru întrebarea «Vreau sau nu vreau să însuflețesc acest personaj?» Teatrul e magic, nu te înșeli deloc!“ A părut cât se poate de sincer – și nu pentru că așa îmi place mie să cred. Iar răspunsul pe care l-a găsit e de la sine înțeles. Încă mi-e greu să mă gândesc la Rareș ca Rareș, și nu Kevin.
Am plecat de la teatrul ACT în starea aceea magică de plutire pe care ți-o lasă, uneori, un film, un concert, o carte sau o zi petrecută la muzeu, starea aceea care te face să simți nu numai că și ție ți s-ar putea întâmpla lucruri fabuloase, dar că ți se vor întâmpla într-adevăr, într-o zi. Am mers spre casă cu notele de început ale melodiei care a încheiat spectacolul sunându-mi obsesiv în minte. Pentru că piesa mai fusese folosită, de câteva ori, de-a lungul spectacolului, în surdină, la final, când sala s-a mai luminat și volumul a crescut, deja apăsam butonul fermecat de pe Shazam, dar tocmai atunci au început aplauzele, iar eu n-aveam de gând să-i las pe actori să plece fără să-i fac să se întoarcă, așa că am declarat cazul pierdut și m-am asigurat că îmi înroșesc palmele. Am ajuns acasă, am ascultat pe repeat Agnes Obel – Between the Bars și, încă în starea aceea minunată de plutire, am început să scriu articolul acesta. A doua zi, melodia (sau, cel puțin, ce-mi mai aminteam din ea) încă mă obseda, așa că am încercat să caut câteva frânturi de versuri pe care aveam impresia că le reținusem și, spre rușinea mea, am descoperit că piesa se aflase, toată seara anterioară, chiar sub nasul meu. V-o las aici. Sper să vă placă. Și sper să mergeți să vedeți Trei. Mai au și regretele din noi nevoie de câte o gură de aer, din când în când.
