În cea de-a cincea zi a Festivalului de Teatru Piatra Neamț 2022 – 146 KM, am vorbit cu regizorul Cristian Ban despre spectacolul O repetiție moldovenească (producția Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați), despre posibilitățile și căutările creative ale teatrului din provincie, despre redescoperirea primelor încercări dramaturgice românești și despre piedicile cu care se confruntă oamenii de teatru, indiferent de secolul în care trăiesc.
Sorana Gurău: Îți mulțumim că ai acceptat invitația noastră de a participa la acest interviu într-un context neconvențional (notă: interviul s-a desfășurat într-una dintre cabinele telegondolei din Piatra Neamț). Pentru început, am vrea să aflăm de ce ai ales să iei parte la inițiativa Proiect 9 – Teatru Românesc Contemporan? Ce te-a determinat să accepți propunerea Teatrului Dramatic „Fani Tardini”?
Cristian Ban: Cu un an în urma începerii acestui proiect, am montat împreună cu echipa de la Galați spectacolul MaMe. Chimia pe care am avut-o cu trupa de aici a fost foarte bună și, de aceea, teatrul m-a contactat să îmi prezinte direcțiile acestui proiect. Faptul că aveau un plan pentru următorii trei ani de zile m-a convins. Sunt puține teatre în România care au un plan coerent de management.
Când am început repetițiile pentru MaMe, a fost pentru prima dată când am lucrat în Galați. Nu știam orașul sau oamenii. Mi-au plăcut foarte mult trupa și publicul, așa că am ajuns la concluzia că e un loc în care pot lucra. M-a atras faptul că am avut libertate totală și că singura îngrădire a fost de a lucra exclusiv cu dramaturgie românească – fie că este vorba de lucrări colective, fie de rescrierea unor texte mai vechi, fie de texte scrise special pentru echipa din Galați.
Urmând să lucrez la trei proiecte pe parcursul a trei ani și vrând să păstrez o oarecare cronologie, am ales să încep cu piesa O repetiție moldovenească sau Noi și iar Noi de Costache Caragiali. Ca multe alte teatre din țară, cel din Galați s-a aflat într-o situație dificilă după pandemie. Acest lucru s-a potrivit cu situația prezentată în text, acesta fiind scris tot într-o perioadă de criză pentru teatrul românesc.
Daria Ancuța: Deși este destul de puțin cunoscută, piesa lui Costache Caragiali face parte din categoria textelor vechi, care își păstrează și astăzi relevanța. Ce elemente din textul original au rezonat cu tine și ce te-a îndemnat să îl aduci pe scena?
Cristian Ban: Am rezonat cu multe aspecte prezentate în text, mai ales cu unele dintre comentariile legate de repertoriile teatrelor din țară. Caragiali vorbește despre faptul că, pe scenele romanești, se jucau spectacole care imitau vădit moda occidentală. Există și acum reprezentații în teatrele din provincie cu decoruri care vor să imite orașul Chicago, în care actorii își spun Salut, John și Salut, Jane – montări care nu au nicio legătură cu realitatea spectatorilor care vin la teatru.
Apoi, un aspect important este și relația teatrului cu autoritățile. Teatrul românesc este marcat de tensiunea permanentă creată de autoritățile care finanțează spectacolele. Vorbim de un lucru omniprezent, care influențează atât actorii, cât și publicul. Există o luptă constantă, în care evident că eu țin cu managerii. Ne aflăm într-o perioadă în care tensiunea din această zonă devine din ce în ce mai puternică.
Daria Ancuța: Aseară, în timpul discuției cu publicul, actorii din distribuție spuneau că o mare parte din căutările lor creative din timpul repetițiilor au fost centrate în jurul jocului. Povesteau că au încercat să valorifice partea ludică din lucrul actorului asupra rolului și că s-au bazat mult pe improvizație. Cum ai reușit să aduci laolaltă toate căutările lor personale și să le îmbini în ceea ce am văzut noi pe scenă?
Cristian Ban: Mie îmi place să creez întotdeauna haos în primele zile de repetiții. Apoi încerc să fac ordine în haosul ăsta. În timpul repetițiilor, ne-am bazat mult pe improvizație și pe jocuri, iar apoi am început să structurăm spectacolul și să punem cap la cap toate momentele. A fost foarte ușor pentru că trupa de la Galați este una dintre cele mai ludice trupe din țară. Actorilor le place mult să se joace. A fost un proces foarte frumos pentru mine.
Daria Ancuța: Radu Horghidan (cel care interpretează rolul lui Costache Caragiali în spectacol) povestea că au existat zile în care veneați la repetiții și nu reușeați să faceți progresele pe care vi le doreați. Cum depășești genul ăsta de blocaje?
Cristian Ban: Cu încredere și cu calm. Există zile în care lucrezi scenele I, II, III și IV, dar scena V nu iese. Deși știi scena VI, nu reușești să legi totul. Trebuie să regândim, să recitim, să refacem. Astea nu sunt momente vesele, dar în orice proces de lucru apar părți în care nu știi cum să continui. Însă trebuie să cauți constant până găsești ceva cu care ești liniștit.
Daria Ancuța: În legătură cu textul – mi se pare o alegere neconvențională, cel puțin pentru ce se întâmplă în teatrul românesc acum. De multe ori, tipul ăsta de piesă nu se studiază nici în facultățile de teatru. Actorii au recunoscut că nu erau familiarizați cu piesa înainte de începerea repetițiilor. Cum crezi că ar trebui abordate textele din dramaturgia veche în timpul cursurilor din facultate și cum pot fi ele aduse mai des pe scenă?
Cristian Ban: În Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, textul lui Caragiali se preda la secția de regie, pe care am terminat-o. Însă mi se pare că piesa este importantă și pentru actori. Există câteva lecții legate de arta actorului pe care Caragiali le include în text, idei care sunt valabile și astăzi. Mie îmi place istoria, este una din temele cu care lucrez în toate spectacolele. Ca student, mi se pare important să cunoști cât mai multe aspecte din zona asta. Chiar dacă lucrezi cu texte actuale, te ajută să faci alte conexiuni. Istoria este, de fapt, baza care îți vine în ajutor indiferent de ce faci în teatru.
De obicei, în spectacolele pe care le regizez, îmi place să abordez o temă serioasă, dar recunosc că tind să îmbrățișez totodată și latura populară a teatrului, dimensiunea lui de divertisment. Există orașe de provincie cu un număr mic de locuitori, în care sala de teatru are câteva sute de locuri. În astfel de locuri, e nevoie să ridici probleme importante. Nu trebuie să vii aici și să montezi comedii ușoare pentru că oamenii au deja locuri unde găsesc tipul ăsta de divertisment facil. Câteva ore pe social media sunt clar mai entertaining decât o comedie bulevardieră.
Sorana Gurău: Deși spectacolul are la bază un text scris în anul 1844, spuneai că nu ai vrut să montezi „O repetiție moldovenească” într-un decor de epocă. Cum ai ajuns în munca ta împreună cu scenograful la varianta de decor pe care am văzut-o aseară în scenă?
Cristian Ban: Fiind vorba de un spectacol care s-a născut în procesul de repetiții, neavând o versiune finală de text din prima zi, a fost destul de derutant pentru scenograf. Din fericire am lucrat împreună cu o scenografă foarte bună, Andreea Săndulescu, care a trebuit să se adapteze din mers. Puneam și scoteam decor în funcție de ce scenă lucram. Și, de aceea, scenografia a fost ceva ce s-a format în urma repetițiilor. Andreea a fost o adevărată parteneră creativă și am reușit să retușăm totul împreună. Nimic din spectacol nu a fost clar din prima zi de repetiții, în afară de textul de șaisprezece pagini al lui Caragiali. Restul este rezultatul unei munci comune a echipei spectacolului.
Sorana Gurău: Cu ce gând ți-ar plăcea să rămână spectatorii în momentul în care pleacă de la „O repetiție moldovenească”?
Cristian: În timpul spectacolului de aseară, am stat într-o lojă, alături de adolescenții voluntari ai teatrului și am fost foarte încântat de atmosfera lor pentru că am observat că au reușit să fie atenți cap-coadă. Sunt mulțumit de simplul fapt că o mână de tineri a aflat câte ceva atât despre existența lui Caragiali și a primei trupe de teatru din România, cât și despre momentele de cumpănă prin care au trecut la jumătatea secolului al XIX-lea.
Foto: Marius Șumlea
