Vanessa’s Afraid of Virginia Woolf

Vanessa și sora ei, de Priya Parmar, traducere din engleză și note de Antoaneta Ralian și Irina Horea, Editura Humanitas Fiction,  2017,  377 p. Disponibilă pe Cartepedia, aici.

            Spre deosebire de Virginia Woolf, ale cărei însemnări intime – redactate aproape zilnic, de-a lungul a douăzeci și șapte de ani – oferă, printre multe altele, o perspectivă inedită asupra activității Grupului Bloomsbury, Vanessa Bell nu a ținut niciodată un jurnal. Singurele documente pe care le-a lăsat posterității sunt câteva scrisori, vederi și telegrame – prea puține, însă, pentru a forma o imagine clară despre cine a fost, de fapt, Vanessa Bell. Pentru că Vanessa Bell a fost mai mult decât ,,sora Virginei Woolf” și, după lectura celui de al doilea roman al scriitoarei Priya Parmar, devine limpede că tocmai de aceea a ales autoarea să omită, în titlul acestuia, Vanessa și sora ei, numele celei din urmă. Totuși, multe dintre golurile rămase în cunoștințele despre viața Vanessei au fost compensate de corespondența și de scrierile câtorva dintre membrii Grupului Bloomsbury. Printre altele, acestea, împreună cu amintirile nurorii Vanessei, Anne Olivier Bell, și ale Virginiei Nicholson, fiica lui Quentin Bell și nepoata Vanessei, au stat la baza documentării minuțioase pe care Priya Parmar a întreprins-o, în timp ce lucra la această ficțiune istorică. Citind Vanessa și sora ei, am avut o senzație asemănătoare celei pe care am experimentat-o când am citit Cântul lui Ahile, al Madelinei Miller: simțeam că un tablou cunoscut și îndrăgit era, dintr-odată, așezat într-o cu totul altă lumină, care îi schimba radical povestea. Ei bine, dacă, în Cântul lui Ahile, Iliada este repovestită prin ochii lui Patroclu, romanul lui Parmar spune, din perspectiva pe jumătate istorică, pe jumătate imaginată a Vanessei Bell – pe atunci încă Vanessa Stephen – povestea primilor ani ai acelora care aveau să devină cunoscuți sub numele de The Bloomsbury Group.

Despre Grupul Bloomsbury s-a scris mult, suficient pentru ca unii dintre potențialii cititori ai romanului lui Parmar să se întrebe dacă mai era nevoie de încă o carte despre ei. Și tocmai pentru că s-a scris atât de mult despre ei, redactarea romanului Vanessa și sora ei a constituit o provocare pentru Priya Parmar, căreia, printre toate amănuntele istorice, nu părea să îi mai fi rămas foarte mult spațiu pentru ficțiune. ,,Nu este ușor să creezi un roman având ca subiect Grupul Bloomsbury, când există atâtea documente referitoare la viețile celor care au făcut parte din el”, mărturisește ea în Nota autorului. ,,Erau prolifici în ceea ce privește corespondența și jurnalele intime, prin urmare, materialul fundamental abundă. Greutatea pe care am întâmpinat-o a fost aceea de a găsi suficient loc pentru a inventa în spațiile rămase goale.” În aceasta constă diferența dintre jurnalele, biografiile și studiile despre membrii Grupului Bloomsbury și Vanessa și sora ei: romanul lui Parmar, respectând toate faptele istorice ale celor dintâi, adaugă acestora o dimensiune fictivă, într-adevăr, nenecesară, s-ar putea spune, dar redactată într-o voce atât de autentică și de savuroasă, încât cititorii și iubitorii Grupului Bloomsbury au toate șansele să uite că majoritatea conversațiilor din roman sunt imaginate.

Vanessa și sora ei începe într-o atmosferă familiară cititorilor lui Woolf, o atmosferă care amintește de primele pagini ale Doamnei Dalloway: frații Stephen se pregătesc pentru o petrecere. (Pentru cei curioși – nu, nu se menționează dacă Vanessa cumpără ea însăși florile.) Proaspăt mutați din locuința lor din selectul Kensington (Hyde Park Gate, 22), într-o casă din boemul cartier Bloomsbury, Vanessa, Thoby, Virginia și Adrian Stephen sunt gazdele unor întâlniri care vor ajunge să fie cunoscute sub numele de Serile de joi (The Thursday Evenings), în care artiști precum Clive Bell, Lytton Strachey, E.M. Forster, Duncan Grant sau Roger Fry le vor trece pragul și vor vorbi, uneori mai domol, alteori mai aprins, dar întotdeauna până spre dimineață, despre artă și literatură. În timp ce fraților săi mai mici nu le rămâne decât să se gândească la subiectele care vor fi discutate în salon, Vanessa este cea responsabilă pentru problemele mai pragmatice ale serii: ,,Nici Thoby, nici Adrian și nici Virginia nu s-ar preocupa vreodată de lucruri atât de banale ca sandviciurile, șervetele sau lingurițele de ceai. Mama era cea care se îngrijea de asemenea amănunte, sau Stella. Acum le-am luat eu locul.” Această remarcă este înregistrată în jurnalul imaginat al Vanessei în 1905, la zece ani de la moartea Juliei Stephen, mama ei, ale cărei responsabilități familiale Vanessa s-a văzut nevoită să le preia când avea doar șaisprezece ani. Moartea surorii sale vitrege, Stella Duckowrth, care fusese un real ajutor pentru frații Stephen, după pierderea mamei lor, n-a făcut decât să-i îngreuneze sarcinile Vanessei, deși, într-adevăr, viața ei alături de sora sa mai mică nu a fost niciodată ușoară – cititorii și admiratorii lui Woolf își pot imagina cât de dificil putea fi, uneori, să fii sora Virginei, ale cărei căderi nervoase și tentative de suicid au rezultat într-o continuă stare de alarmă, în rândul familiei sale. ,,Pericolul se pitește în detalii mici”, scrie personajul Vanessei în jurnal: ,,faptul că așteaptă o fracțiune de secundă prea mult ca să răspundă la o întrebare; faptul că se repetă, fără să-și dea seama; faptul că îi urcă vocea când vorbește; faptul că mănâncă mai puțin și merge mai mult; faptul că fața îi este desenată în cercuri albăstrii și oase ascuțite; faptul că își încleștează mâinile în poală când călătorește cu omnibuzul; faptul că nu scrie.” Într-una dintre scrisorile sale adresate lui Leonard Woolf, Lytton Strachey le compară pe surorile Stephen, vorbind despre diferența frapantă dintre cele două: ,,Vanessa e un ocean de calm maiestuos, chiar dacă ea nu-și dă seama de lucrul ăsta. Virginia își invidiază sora pentru că-i atât de adânc ancorată. Nessa deține un metronom lăuntric ce o face să păstreze un ritm perfect egal, sincronizat, în timp ce noi, ceilalți, ne vânturăm cu răsuflarea tăiată prin nesfârșite exagerări, mânați mai curând de impulsuri decât de țeluri.” După moartea tatălui lor, în 1904, urmată de o tentativă de sinucidere a Virginiei, Vanessa, Thoby și Adrian știau că o schimbare era necesară, pentru a-și menține sora pe linia de plutire. Așa au ajuns cei patru să locuiască în Gordon Square, 46, Bloomsbury și să găzduiască Serile de joi, pe care le așteptau toată săptămâna și care constituiau, mai ales pentru Virginia, un motiv bun pentru a se da jos din pat dimineața.

Deși preocupată de alegerea gustărilor și a băuturilor care vor fi servite în aceste seri, Vanessa nu se lasă înghițită de astfel de detalii, latura sa artistică dominând-o, în final, pe cea casnică: ,,Nu știu cum să luminez casa în seara asta. Cu lămpi de gaz, a căror lumină ne avantajează pe toți sau cu noua lumină electrică aspră, necruțătoare?” Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce contează cu adevărat este că frații Stephen sunt împreună: ,,Și ce dacă lumea e șocată că nu avem perdele și constituim o societate mixă și invităm musafiri care nu știu când trebuie să plece? Aici locuim numai noi și suntem liberi să facem ce avem chef. Doar noi patru. Există o frumoasă simetrie în cifra patru.” Curând, Serile de joi sunt acompaniate de Serile de vineri (The Friday Club) – adresate, de această dată, pictorilor și criticilor de artă – care au loc la inițiativa Vanessei, din dorința sau chiar din nevoia acesteia de a nu discuta doar despre literatură, ci și despre pictură. ,,Pictura nu poate fi socotită o muncă în această familie de literați”, scrie Vanessa. ,,Munca nu-i muncă dacă nu sunt implicate cuvinte. Marca de labilitate a picturii o face să se schimbe când se impun schimbări. Pentru ei, distribuirea culorilor e un simplu hobby. Un experiment ușurel, cu umbre iluzorii, în comparație cu integritatea formei dimensionale a literelor pe o pagină. […] Eu gândesc în mase. În culori, și forme și lumini și volume și fundaluri. Nu în cuvinte. Cuvintele, țesute delicat în idei abstracte, mă fac să mă simt greoaie și stângace, fără nimic de spus. Care-i sensul binelui? Mintea mea întreabă: Care e culoarea binelui? Care-i dimensiunea? Care-i lumina? Și unde să pun vaza cu maci?”

Datorită întâlnirilor care au loc vinerea în casa fraților Stephen, se produce o fuziune între invitații celor două seri, însă aceasta va deveni definitivă abia în momentul în care simetria cifrei patru, atât de prețuită de Vanessa, este frântă de dispariția prematură a lui Thoby, care moare de febră tifoidă la numai douăzeci și șase de ani. În acel moment, casa devine ,,un loc de cinstire, un soi de altar.” Thoby a fost cel datorită cărora se poate vorbi, astăzi, de un Bloomsbury Group. Fără prieteniile sale cu Strachey, Bell, Grant sau Woolf, aceste faimoase seri nu ar fi avut loc niciodată. Tocmai de aceea moartea lui îi pare Vanessei  atât de nefirească și de absurdă: ,,Thoby e pământul trainic, temeinic și noi suntem copăceii capricioși, flexibil care cresc peste el. Cum se poate îmbolnăvi pământul?” Virginia, pe care moartea lui Thoby a afectat-o cel mai tare, exploatează și ea această poveste a apropierii membrilor Grupului Bloomsbury în Valurile, în care cele șase personaje sunt unite de dragostea lor comună pentru Percival, un personaj absent, exact așa cum membrii Grupului Bloomsbury au fost uniți de iubirea lor pentru Thoby și, mai ales, de durerea pe care au împărtășit-o, la moartea lui. S-a scris mult despre The Waves și despre echivalentul fiecărui personaj în viața reală a Viriginiei Woolf. Se presupune adesea că Susan, personajul care se confruntă cu impasurile maternității, are la bază observațiile Virginiei asupra Vanessei și că Rhoda o reprezintă însăși pe Virginia, sinuciderea ei în roman fiind un soi de premoniție a finalului tragic al zilelor lui Woolf, care, pe 28 martie 1941, și-a umplut buzunarele paltonului cu pietre și a intrat în râul Ouse, de unde trupul i-a fost recuperat abia pe 18 martie. În timp ce corespondenții celorlalte personaje pot fi doar aproximativ identificați în realitate, faptul că Percvial îl are la bază pe Thoby nu a fost niciodată pus la îndoială. Acest lucru se datorează unui fragment din faimosul jurnal al Virginiei, din data de 7 februarie 1931, notat imediat după ce Woolf a încheiat scrierea Valurilor: ,,Am terminat și stau de cincisprezece minute într-o stare de triumf și de calm vărsând câteva lacrimi, gândindu-mă la Thoby și întrebându-mă dacă aș putea scrie pe prima pagină: Julian Thoby Stephen, 1881-1906.” Nu a scris. Dar nu era nevoie. Cunoscătorii și iubitorii Grupului Bloomsbury, chiar dacă, poate, ea nu știa acest lucru atunci, aveau să înțeleagă.

Moartea lui Thoby o influențează pe Vanessa să accepte ce-a de-a treia cerere în căsătorie a lui Clive Bell. Virginia, care se bucurase, până atunci, de atenția necondiționată a Vanessei, nu poate accepta acest lucru, pe care-l percepe ca pe o nedreaptă transferare a unei afecțiuni care i se cuvine numai ei. După lungul și minuțiosul proces de documentare și după discuțiile cu nepoata și cu nora Vanessei Bell, Priya Parmar, care a încercat să rămână, în romanul ei, cât mai aproape de cele ce s-au petrecut în realitate, scoate la iveală o latură a Virginei Woolf mai puțin cunoscută de cititorii ei, o latură care face ca faimoasa întrebare Who’s Afraid of Virginia Woolf? să nu mai fie percepută ca o glumă pornind de la cântecul Who’s Afraid of the Big Bad Wolf, ca în celebra piesă a lui Edward Albee. Pentru că, de această dată, întrebarea are un răspuns: Vanessei. Vanessei îi e frică de Virginia Woolf. Pe de o parte, îi este frică de răul pe care Virginia a dovedit deja că și-l poate provoca sieși. Pe de altă parte, însă, îi este poate și mai frică de răul pe care Virginia i-l poate face ei, îndeosebi mariajului său – și nu fără motiv. Virginia e ,,stăpânită de nevoia de a se impune, de a avea, de a poseda.” Vrea întotdeauna mai mult: ,,mai multă afecțiune, mai multă atenție, mai mult contact, mai multă siguranță, mai multă căldură, mai multe taine.” Iar acest lucru este cunoscut de toată lumea, nu doar de Vanessa: ,,Virginia ar fi în stare să dea foc casei doar ca să-i vadă pe toți fugind afară în pijamale”, scrie Strachey, într-o altă scrisoare adresată lui Leonard Woolf.

Atunci când încetează să fie centrul atenției Vanessei, care se dedică întru totul noii sale familii, mai ales după nașterea primului ei fiu, Virginia pare că încearcă să își pedepsească sau poate chiar să își recâștige sora, inițiind o legătură romantică cu Clive, profitând de faptul că acesta se simțea neglijat de soția lui, de când se născuse Julian. Atât Clive, cât și Virginia erau, într-o anumită măsură, geloși pe Julian: Clive, pentru că nu se mai bucura de atenția soției sale la fel ca înainte, iar Virginia din același motiv pentru care fusese geloasă pe Clive – anume, nu putea suporta ideea că Vanessa ar putea iubi pe cineva mai mult decât pe ea. Despre această poveste nu se cunosc foarte multe, deși Virginia scrie, la un moment dat, în jurnalul ei: ,,Aventura mea cu Clive și Nessa a răsucit un cuțit în mine cu mult mai mult decât orice altceva vreodată.” În jurnalul imaginat al Vanessei, Parmar completează: ,,Dacă Virginia nu ar fi sora mea, am fi un clișeu prozaic. Așa însă, suntem un coșmar boem.” Se spune, totuși, că legătura celor doi cumnați nu a trecut niciodată de nivelul unor plimbări, discuții și scrisori, Virginia măritându-se cu Leonard Woolf în 1912, însă ea a constituit principalul motiv pentru care soții Bell s-au despărțit, deși au rămas, oficial, căsătoriți până la moartea Vanessei, în 1961. ,,Își închipuie”, scrie Vanessa într-o scrisoare adresată lui Lytton Strachey, ,,așa cum face Virginia presupuneri în privința fiecărui aspect al vieții mele – că nu mă va deranja să-mi împart și mariajul?” Fanilor lui Woolf s-ar putea să nu le placă, la început, această portretizare a scriitoarei, dorința de a fi centrul atenției și al afecțiunii Vanessei făcându-l pe personajul Virginei Stephen să pară cât se poate de egoist și de imatur. Totuși, Priya Parmar se asigură că îi lasă cititorului suficiente argumente care să indice faptul că această atitudine nu este decât un mecanism de apărare al Virginiei, care, lipsită de compania și de grija surorii sale, este nevoită să rămână singură cu gândurile ei și să-și confrunte demonii – lucru pe care nu este dispusă să-l facă. Pentru că și Virginiei Woolf îi era frică de Virginia Woolf. În același timp, nu puține sunt momentele în care Vanessa își laudă sora, vorbind despre inteligența cu totul ieșită din comun a acesteia: ,,Uneori, Virginia e schimbată. Uneori se îndepărtează de mine și pare înconjurată de un ușor halou de geniu. Atunci nu mai e deloc Virginia mea. În asemenea momente, eu mă simt foarte terestră și clădită din materiale ieftine.”

Vanessa și sora ei cuprinde jurnalul imaginat al surorii lui Woolf, înregistrând toate evenimentele notabile ale Grupului Bloomsbury din 1905, până în 1912, anul în care Virginia se căsătorește cu Leonard. La începutul romanului, Vanessa Bell nu era încă, Vanessa Bell, așa cum ne-o amintim noi astăzi. Nu vânduse încă nici măcar o pictură. Nu era încă Vanessa Bell, pictorița postimpresionistă devenită celebră, nu era încă nici măcar ,,sora Virginiei Woolf”, pentru că Virginia nu era încă Virginia Woolf. O cronică pe care Virginia o scrisese tocmai fusese respinsă de cei de la The Times. Lytton Strachey nu publicase încă nimic, iar E.M. Forster abia își tipărise primul roman, Where Angels Fear to Tread. Adrian Stephen era încă student, John Maynard Keynes își căuta o slujbă, iar Leonard Woolf era încă în Ceylon. The Bloomsbury Group nu era încă The Bloomsbury Group. Erau doar un grup de prieteni care veneau și plecau din casa de pe Gordon Square, 46 la ore care, într-o societate care abia începea să se scuture de prejudecățile și de legile mute ale Epocii Victoriene, le păreau scandaloase chiar și servitorilor. Până și Henry James îi scrie Vanessei o scrisoare în care o mustră pentru stilul boem de viață al fraților Stephen. Parmar descrie aceste întâlniri atât de convingător, încât nu numai că fanii Grupului Bloomsbury uită că citesc ficțiune, dar aproape că simt fumul de țigară și aud clinchetele paharelor. În acest moment, totul pare posibil. Parmar reușește să surprindă și să comunice sentimentul acesta predominant al unui infinit potențial. ,,Mă gândesc la noi. Cum arătăm? Dar măcar există un noi? Un noi Stephen există, dar un noi mai amplu? Cred că există. Și alcătuim un grup paradoxal. În pofida încrederii în noi înșine, Morgan e singurul care a înfăptuit ceva de oarecare importanță pentru lumea exterioară. Toți ceilalți trăim încă împrumutând din combustibilul potențialului și, deocamdată, nu ne-am întipărit amprenta. Dar luați împreună degajăm un aer important, chiar dacă oarecum sălciu. Ca și cum am realiza ceva de valoare în lumea asta. Poate că felul în care ne trăim viețile să fie marea experiență? Companie amestecată, demolatori de obiceiuri, adresându-ne pe numele de botez, negrăbindu-ne să ne căsătorim, ignorând regulile, alegând noi ce anume ne interesează. Prin asta suntem importanți? Sau poate că domnișoara Warre-Cornish are dreptate când spune că suntem cu totul lipsiți de importanță?” Nu, nu avea. Dar, la vremea în care personajul Vanessei notează aceste rânduri în jurnalul ei, era încă prea devreme pentru a ști acest lucru.

Jurnalul Vanessei alternează, în romanul lui Parmar, cu scrisori ale lui Lytton Strachey către Leonard Woolf, pe care îl îndeamnă, repetititiv, să se întoarcă în Anglia și să se însoare cu Virginia – lucru pe care Leonard chiar îl va face, în 1912. Totodată, romanul cuprinde scrisori ale lui Roger Fry, din perioada în care acesta era în New York, dar și telegrame, vederi, bilete de tren și bonuri ale Vanessei pentru materialele pe care le folosea în pictura sa. Toate acestea contribuie semnificativ la crearea sentimentului de autenticitate al acestei ficțiuni istorice, la care Parmar a ținut mult, dorind să respecte, în narațiunea ei, felul în care lucrurile s-au petrecut în realitate.

În Nota Autorului, Parmar face un rezumat a ceea ce s-a petrecut în viețile celor despre care a scris, din momentul în care narațiunea ei ia sfârșit, pentru ca cititorii să afle ce s-a întâmplat cu fiecare membru al grupului. Un lucru pe care nu îl menționează, însă, este faptul că, înainte de a se sinucide, Virginia a lăsat în urmă două scrisori de adio: una dintre ele, devenită celebră, datorită romanului lui Cunningham, The Hours, adresată lui Leonard Woolf, iar cealaltă, mai puțin cunoscută, Vanessei. Prima parte a scrisorii vine cu o rugăminte pentru Vanessa – aceea de a-l asigura pe Leonard că a făcut tot ce a putut ca să-și salveze soția, lucru pe care îl menționează și în rândurile pe care i le lasă acestuia: “If anybody could have saved me it would have been you.” Finalul ei, însă, dezvăluie o Virginia Woolf care, straniu, nu mai găsește cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce simte: “If I could, I would tell you what you and the children have meant to me. I think you know. I have fought against it, but I can’t any longer. Virginia.”

Parmar nu este prima care să ficționalizeze în jurul legendelor Grupului Bloomsbury. Același lucru îl face, printre alții, și Michael Cunningham, în Orele (The Hours), romanul mai sus menționat. Dar chiar atunci când se credea că nu se mai putea scrie nimic nou despre Grupul Bloomsbury și că poveștile lor nu mai puteau fi spuse altfel, Parmar a reușit să facă ceea ce părea imposibil. Probabil că prea puțini sunt aceia care ar citi acest roman fără să fie interesați, măcar într-o oarecare măsură, de Grupul Bloomsbury sau de Virginia Woolf, însă nu este obligatoriu să fii un cunoscător sau un fan înrăit al acestora, ca să poți aprecia Vanessa și sora ei – șansele sunt chiar foarte mari ca, citind acest roman, să sfârșești râvnind la mai mult. Dar dacă te numeri printre admiratorii Grupului Bloomsbury, Vanessa și sora ei va fi un deliciu literar și istoric care, după aproape 400 de pagini, îți va părea– așa cum mi s-a întâmplat și mie – că s-a sfârșit prea devreme.