Vlad Albu este fotograf și artist vizual, student în anul II la UNarte, secția Foto-Video. În lucrările sale, Vlad se folosește de diverse medii pentru a-și exprima cât mai bine conceptele. ”I need that silence again” se numără printre cele mai recente proiecte ale sale.
1. De la ce și acum cât timp a pornit pasiunea ta pentru fotografie?
M-am jucat pe la vârsta de 15 ani, la 18 ani deja mă luam în serios. Acum consider că lucrurile serioase au venit undeva după 21 ani.
2. Cum îți găsești inspirația pentru fotografii sau proiecte?
E cumva problematică ideea asta de inspirație pentru mine. Ideile apar în mod natural, citind, văzând filme…cunoscând cât mai multe. Timpul, de asemenea, ne modifică percepțiile despre noi și ce e în jurul nostru; persoanele și spatiile pe care le cunoaștem la fel…
3. Ai atât fotografii la petreceri cât și fotografii lipsite de oameni. Cum se îmbină cele două stiluri?
Nu le-aș spune două stiluri deoarece mă bazez pe același tip de construcție a ideii din spatele imaginii chiar dacă sunt sau nu persoane în ele. Vizual sigur că diferă, dar conceptul e cumva același.
4. Știu că ești foarte interesat de filme. Ți se pare că filmele pe care le vezi îți influențează stilul fotografic în vreun fel?
Cum am spus și mai sus, influențele apar de peste tot. Uneori îmi dau seama de lucrul ăsta, alteori pur și simplu am făcut o imagine, iar asocierea cu ceva ce am văzut apare mult mai târziu, la o nouă “citire” a imaginii. E foarte interesant cum uneori nu realizăm lucrurile astea.
5. Care au fost etapele tale de evoluție ca artist? Cum ai trecut de la fotografii la serii, apoi la proiecte mai complexe, cum ar fi ”I need that silence again”?
A fost o perioadă pe care o consider moartă. Cred că la nivel de construcție (artistică) a ajutat, dar încă nu simt asta. E perioada în care lucram fără un concept dinainte stabilit. Mi-am dat seama relativ repede de greșeala pe care o făceam. Cu liniște și timp am reușit să-mi ridic niște probleme. Le-am abordat, incă le abordez. Am simțit, totuși, nevoia să experimentez și alte medii, să simt materialități, să “construiesc” ceva. Totodată, am început să lucrez cu arhive (de exemplu: “Redefining possibilities”). Mai am proiecte în desfășurare legate tot de arhivă, dar nu e cazul să arat nimic incă.
6. Despre ce e „I need that silence again”? Care a fost modalitatea de înregistrare și suprapunere a sunetelor?
Se leagă la nivel de concept de o mare parte din proiectele anterioare. E vorba tot de distanțe, spații și timp. Am plecat de la memorie. Memoria sunetului din curtea bunicii. E o casă înconjurată de pădure. Am înregistrat sunetul din acest spațiu, iar apoi l-am tranformat în imagine statică prin cod, mai precis processing. Acest sunet e uneori o nevoie pentru mine. L-am suprapus unor imagini declanșate în momente în care aș fi avut nevoie de sunetul respectiv.
7. Cât de greu îți este să abordezi un subiect personal? Lași lucrurile care te afectează/ transformă să se reflecte în lucrări sau există o distanță pe care ți-o impui?
Pentru mine e bine să păstrez o distanță, dar se întâmplă (poate de prea multe ori) să nu reușesc. Te epuizează lucrul ăsta, dar totodată apare și o eliberare.
8. Ți se pare că plecarea în alt oraș și îndepărtarea de locurile și oamenii pe care îi cunoșteai ți-a schimbat percepțiile artistice? Ți-a fost greu să te adaptezi unui nou oraș?
La început (toamna lui 2012) a fost greu și nu e vorba de oameni, pentru că majoritatea prietenilor au venit și ei la București. Iți dai seama cu timpul că-ți lipsesc niște momente pe care doar într-un anumit spațiu le poți avea. M-a ajutat mult să-mi dau seama de lucrurile astea. M-am îndreptat spre niște proiecte pe care nu le-aș fi simțit dacă eram acasă.
9. Acum, când te întorci în orașul natal, vezi lucrurile diferit?
S-au schimbat multe de cand m-am mutat, dar liniștea este încă acolo și sper că așa va rămâne. Nu stau foarte mult în Piatra Neamț, (doar în vacanțe) și lucrez în continuare când sunt acasă.
Pe lângă “I need that silence again”, Vlad lucrează și cu arhive. Pentru unul dintre aceste proiecte, “Redefining possibilies” el s-a folosit de fotografii cu o familie pe care nu o cunoaște, găsite la un târg de vechituri. În cuvintele lui, conceptul este următorul:
“Cum ne raportăm la spațiul familial? Cum intelegem astăzi relațiile interfamiliale și, îndeosebi, ce putem percepe din imaginile de familie? Document sau o estetică aparte? Decontextualizarea lor încearcă să ridice noi probleme legate de acest tip de imagine și de modul în care noi invățăm să ne cunoaștem prin familie. Putem ajunge să “devenim” parte dintr‐o familie fără să o cunoaștem?”
