Deși tot mai mulți regizori buni își îndreaptă atenția spre televiziune și deși îmi apar din toate părțile recomandări de seriale, cumva tot mă las foarte greu convinsă să mă uit la unul. Mi se pare că nu am niciodată timp și o să le las baltă, așa că prefer oricând filmele. În general, ca să ajung să mă uit la un serial trebuie cam TOATĂ lumea din jurul meu să vorbească numai despre el și chiar și atunci mă gândesc de două ori dacă merită. Și totuși, când scroll-uiam într-o noapte pe Facebook, am văzut poza asta:
Total întâmplător, cineva îi dăduse like și-mi apăruse fără să am măcar persoana care postase la prieteni. Descrierea era banală, ceva la modul „Recomand The Young Pope” (și de Youth tot pe Fb am aflat, haha, cine zice că Facebook-ul e rău nu știe ce spune). Nu știu exact ce e cu imaginea asta, pentru că în general nu mă las impresionată așa ușor de cadre din filme, cu atât mai puțin din seriale (după cum am spus, am nevoie de mai mult de doi oameni în care am maximă încredere să mă bată la cap să mă uit la un serial ca să mă convingă), dar a funcționat ca un șoc pentru mine. În următoarea secundă căutam trailer-ul de la The young pope, fără să am habar de nimic în afară de poza asta cu un papă tânăr care fumează. 45 de secunde mai târziu citeam pe ecran ”from the Academy Award winning director Paolo Sorrentino”. E prima dată când am hotărât în mai puțin de două minute să văd un serial. Aș fi vrut să stau toată noaptea să mă uit la el, dar când mă pregăteam să încep primul episod am văzut că era 3.30 dimineața iar eu mă trezeam la 7 ziua următoare. În sfârșit, s-a rupt vraja. Am închis laptop-ul și am hotărât că mai pot aștepta o zi.
A doua zi, analizând un pic mai lucid și cititind două descrieri foarte succinte, mi-am dat seama că nu e deloc genul de subiect care m-ar atrage în mod normal. Pe de-o parte, pentru că filmele, ca și literatura, mi se pare că pierd din calitate când devin prea vehemente într-o direcție politică sau religioasă (vezi Philip Pullman). Pe de alta, pentru că un serial care se bazează pe un foarte tânăr papă american care pătrunde în lumea atât de veche a Vaticanului poate foarte ușor aluneca către subiecte de tipul preoții sunt răi, peste tot e corupție, papa ăsta nou și american vine cu idei moderne dar fosilele de la Vatican nu îl lasă pentru că le plac banii mai mult decât le place de Dumnezeu, ce-a ajuns și biserica asta, vai de noi. Lucruri despre care se vorbește atât de mult încât să prezinți așa ceva nu numai că e teribil de superficial și facil, e și o treabă cu care nu riști nimic. Sigur, te ascunzi sub masca unei false controverse, dar știi că, în realitate, majoritatea oamenilor „open minded” te vor susține și lăuda pentru curaj, iar ceilalți nu vor îndrăzni să îi contrazică de teamă să nu pară niște încuiați. Iar dacă nu era Paolo Sorrentino regizorul nu știu dacă m-aș fi uitat prea curând la acest serial.
Spuneam mai sus că e singurul serial la care m-am hotărât instant să mă uit. Este și singurul pe care l-am văzut și 3 zile mai târziu am început să-l iau de la capăt. Asta probabil că are legătură cu faptul că nu mă uit la multe seriale, dar nu-i nimic, The Young Pope m-a convins și că merită să le acord mai mult credit.
În 10 episoade Paolo Sorrentino te plimbă prin toate ascunzișurile Vaticanului (un Vatican refăcut în studio, pentru că nu au avut voie să filmeze decât la Roma) și îți face cunoștință cu atâtea personaje că pierzi șirul numelor. Și totuși, e ceva care rămâne. Acel ceva din filmele lui Sorrentino care face imposibil să uiți vreun personaj. Pentru că sunt umane. Și de aceea Sorrentino reușește să abordeze cu atâta sensibilitate un subiect care, printr-o replică greșită, s-ar putea transforma imediat într-o propagandă ieftină. Niciunul din personajele sale nu este linear. Nu există bun vs rău, nu există personajul negativ și cel pozitiv. Exact când crezi că te-ai hotărât dacă îți place sau nu de un personaj o să te surprindă.
Iar Lenny Belardo, Papa Pius al XIIlea, se plimbă prin grădinile Vaticanului cu un cangur pe urme, cu cel mai arogant zâmbet și cei mai albaștri ochi, ca unitatea de măsură a contradicției. Trece de la ”I am no one.” la ”I am God.” fără să clipească, fără măcar să i se pară că s-ar contrazice în vreun fel. Se ceartă cu Dumnezeu, îi neagă existența, apoi își cere iertare. Anunță schimbări radicale dar vrea o întoarcere la obiceiuri considerate chiar de preoți retrograde. Și atunci cardinalii, despre care îți făcusei impresia că au o singură preocupare, să se înșele unii pe alții și să joace biliard, încep să vorbească despre compasiune. Și vorbesc atât de frumos. Dar nici pe Lenny nu îl poți urî, nu când îi tremură glasul vorbind despre părinții lui care l-au abandonat când era mic. Nu când e gata să meargă până în pânzele albe pentru a apăra copii nevinovați. Nu se știe ce îi face pe oameni să empatizeze unii cu alții. Pentru unii este chemarea către Dumnezeu, într-o biserică scăldată în lumină și o voce care întreabă ”Where do May afternoons land?”. Pentru alții faptul că au rămas orfani sau că nu pot avea copii. Fiecare personaj are o poveste diferită.
Ca orice om real, și personajele astea sunt persoane complexe, când înțelepte, când pline de prejudecăți. Și prejudecățile nu sunt doar ale lor, ci și ale noastre, ale privitorilor. O prejudecată este să crezi că The Young Pope vrea să fie un atac la biserică (cum mi-am închipuit și eu înainte să-l văd). Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Este un serial care vorbește despre biserică fără să țină predici. De fapt, biserica e doar pretextul. Prea puțin contează care din personaje e cardinal, care e bogat și care nu, care are o problemă cu băutura și care dintre preoți e sau nu homosexual. Mai importante sunt discuțiile despre probleme de etică, furtuna interioară a personajelor și cum toți învață, unii de la alții, printre certuri, amenințări și șantajuri care mai de care mai scandaloase, despre înțelegere, empatie și iubire. Acesta e cel mai mare paradox al serialului și pentru că a reușit să jongleze cu toate astea și să îi iasă o minunăție în final, Paolo Sorrentino rămâne printre regizorii mei preferați, departe de toate reproșurile care i s-ar putea aduce. Pentru asta și pentru că s-a ținut departe de controverse gratuite și soluții ușoare.
Și pentru că un film de Sorrentino nu înseamnă doar o poveste bună ci și o imagine excepțională, lucrează aici tot cu Luca Bigazzi, cu care își face filmele aproape de fiecare dată și, alături de care, spune Sorrentino, poate lucra în tăcere, pentru că se cunosc foarte bine („I probably know him better than I know my wife.”-Bigazzi), iar singurul lor dezacord e provocat de faptul că unul zice mereu ”less light” (Sorrentino), iar celălalt ”more light”. Muzica e a compozitorului Lele Marchitelli (care a compus și pentru La grande bellezza) plus un playlist de melodii pop, rock, mainstream și indie, care și ascultat singur sună foarte bine, dar alături de scenele episoadelor produce efect hipnotizant.
