,

The Young Pope, Where do May afternoons land?

Avatar
ianuarie 7, 2017
5 min read

Când tot mai mulți regizori își îndreaptă atenția către seriale, ele devin greu de ignorat. Odată cu evoluția platformelor de streaming se produce și o schimbare la nivelul mini seriilor, o nouă alegere preferată a regizorilor care simt că povestea lor nu poate fi spusă în timpul limitat pe care îl oferă un film.

Așa se face că într-o seară am dat de o imagine pe internet, total întâmplător:

Nu știu exact ce e cu imaginea asta, pentru că în general nu mă las impresionată așa ușor de cadre din filme, cu atât mai puțin din seriale (după cum am spus, am nevoie de mai mult de doi oameni în care am maximă încredere să mă bată la cap să mă uit la un serial ca să mă convingă), dar a funcționat ca un șoc pentru mine. În următoarea secundă căutam trailer-ul de la The young pope, fără să am habar de nimic în afară de poza asta cu un papă tânăr care fumează. 45 de secunde mai târziu citeam pe ecran ”from the Academy Award winning director Paolo Sorrentino”. E prima dată când am hotărât în mai puțin de două minute să văd un serial. Aș fi vrut să stau toată noaptea să mă uit la el, dar când mă pregăteam să încep primul episod am văzut că era 3.30 dimineața iar eu mă trezeam la 7 ziua următoare. În sfârșit, s-a rupt vraja. Am închis laptop-ul și am hotărât că mai pot aștepta o zi.

Spuneam mai sus că e singurul serial la care m-am hotărât instant să mă uit. Este și singurul pe care l-am văzut și 3 zile mai târziu am început să-l iau de la capăt. Asta probabil că are legătură cu faptul că nu mă uit la multe seriale, dar nu-i nimic, The Young Pope m-a convins și că merită să le acord mai mult credit.

am revăzut scena asta de atâtea ori că am pierdut șirul

În 10 episoade Paolo Sorrentino te plimbă prin toate ascunzișurile Vaticanului (un Vatican refăcut în studio, pentru că nu au avut voie să filmeze decât la Roma) și îți face cunoștință cu atâtea personaje că pierzi șirul numelor. Și totuși, e ceva care rămâne. Acel ceva din filmele lui Sorrentino care face imposibil să uiți vreun personaj. Sorrentino reușește să abordeze cu sensibilitate un subiect care, printr-o replică greșită, s-ar putea transforma imediat într-o propagandă ieftină. Niciunul din personajele sale nu este linear. Nu există bun vs rău, nu există personajul negativ și cel pozitiv. Exact când crezi că te-ai hotărât dacă îți place sau nu de un personaj o să te surprindă.

Iar Lenny Belardo, Papa Pius al XIIlea, se plimbă prin grădinile Vaticanului cu un cangur pe urme, cu cel mai arogant zâmbet și cei mai albaștri ochi, ca unitatea de măsură a contradicției. Trece de la ”I am no one.” la ”I am God.” fără să clipească, fără măcar să i se pară că s-ar contrazice în vreun fel. Se ceartă cu Dumnezeu, îi neagă existența, apoi își cere iertare. Anunță schimbări radicale dar vrea o întoarcere la obiceiuri considerate chiar de preoți retrograde. Și atunci cardinalii, despre care îți făcusei impresia că au o singură preocupare, să se înșele unii pe alții, încep să vorbească despre compasiune. Nu se știe ce îi face pe oameni să empatizeze unii cu alții. Pentru unii este chemarea către Dumnezeu, într-o biserică scăldată în lumină și o voce care întreabă ”Where do May afternoons land?”. Pentru alții faptul că au rămas orfani sau că nu pot avea copii. Fiecare personaj are o poveste diferită.

Ca orice om real, și personajele astea sunt persoane complexe, când înțelepte, când pline de prejudecăți. Și prejudecățile nu sunt doar ale lor, ci și ale noastre, ale privitorilor. O prejudecată este să crezi că The Young Pope vrea să fie un atac la biserică (cum mi-am închipuit și eu înainte să-l văd). Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Este un serial care vorbește despre biserică fără să țină predici. De fapt, biserica e doar pretextul. Prea puțin contează care din personaje e cardinal, care e bogat și care nu, care are o problemă cu băutura și care dintre preoți e sau nu homosexual. Mai importante sunt discuțiile despre probleme de etică, furtuna interioară a personajelor și cum toți învață, unii de la alții, printre certuri, amenințări și șantajuri care mai de care mai scandaloase, despre înțelegere, empatie și iubire. Acesta e cel mai mare paradox al serialului și pentru că a reușit să jongleze cu toate astea și să îi iasă o minunăție în final, Paolo Sorrentino rămâne printre regizorii mei preferați, departe de toate reproșurile care i s-ar putea aduce. Pentru asta și pentru că s-a ținut departe de controverse gratuite și soluții ușoare.

Și pentru că un film de Sorrentino nu înseamnă doar o poveste bună ci și o imagine excepțională, lucrează aici tot cu Luca Bigazzi, cu care își face filmele aproape de fiecare dată și, alături de care, spune Sorrentino, poate lucra în tăcere, pentru că se cunosc foarte  bine („I probably know him better than I know my wife.”-Bigazzi), iar singurul lor dezacord e provocat de faptul că unul zice mereu ”less light” (Sorrentino), iar celălalt ”more light”. Muzica e a compozitorului Lele Marchitelli (care a compus și pentru La grande bellezza) plus un playlist de melodii pop, rock, mainstream și indie, care și ascultat singur sună foarte bine, dar alături de scenele episoadelor produce efect hipnotizant.

Categorii:
,
Avatar
Melissa Antonescu

Melissa e fotograf, videograf și scriitor ocazional de articole. Face poze într-un mic studio, First Floor, lucrează la prea multe lucruri odată și e la curent cu bârfele din lumea filmului. În timpul liber scrie scenarii pentru filme ipotetice, visează să facă animații stop motion, salvează rețete de prăjituri ca să uite de ele și se relaxează făcând inventarul bibliotecii sale.

Cele mai noi articole

F Read More

Teatrumai 22, 2024

Festivalul Aproape – un loc de intersecție între cultură și comunitate

Festivalul Aproape este un eveniment cultural organizat în mare parte de actori din Baia Mare, ce durează 8 zile și care a ajuns anul acesta […]

B Read More

Teatrumai 20, 2024

Bacău Fest Monodrame 2024

În perioada 9-13 mai, Teatrul Municipal „Bacovia” a organizat cea de-a XXX-a ediție a Bacău Fest Monodrame. Anul acesta, din selecția festivalului au făcut parte […]

D Read More

Artă vizualămai 7, 2024

“Doar cu tine” în căutarea copilului interior

Proiectul meu, Doar cu tine, este o carte care are ca scop conștientizarea sinelui prin întâlnirea cu copilul interior, sub forma unei povești fantastice. Cele […]

N Read More

Teatruaprilie 17, 2024

Niște oameni mici – Hedda Gabler (r. Thomas Ostermeier), TNB

Privite în oglinda care reflectă aproape fiecare centimetru al spectacolului „Hedda Gabler” regizat de Thomas Ostermeier la TNB, personajele lui Ibsen par mici. Gesturile, salturile, […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie