Sometimes I feel like throwing my hands up in the air…Youth izbucnește în forță, cu versurile lui Florence Welch, reinterpretate de The Retrosettes. E abia primul minut și deja te-a captivat. Sau cel puțin la mine a avut efectul ăsta. Am hotărât să-l văd așa, că mă plictiseam într-o seară, îmi plăcuse și La Grande Bellezza și mai văzusem că zicea cineva pe Facebook că ar fi mișto. Când s-a terminat și mi-am revenit din transă primul lucru a fost să caut programul ca să îl văd la cinema. E genul de film care nu se termină după ce se termină alea două ore, ci la câteva zile, săptămâni, luni după ce l-ai văzut.
Filmul are ca poveste principală viața lui Fred Ballinger (Michael Caine), un faimos compozitor, acum pensionat, care își petrece vacanța la un hotel cu alți oameni faimoși sau bogați care au nevoie de liniște. Dar Paolo Sorrentino acordă și celorlalte personaje la fel de multă importanță, așa că aflăm câte ceva despre viața fiecăruia. E o aură de afecțiune în jurul lor, nu pot să nu îți placă. În alt film poate unii din ei ar părea ridicoli sau naivi. Aici ajungi să îi respecți și să îi iubești.
Luca Bigazzi este și aici directorul de imagine, așa cum a mai fost pentru multe alte filme ale lui Sorrentino; David Lang este compozitorul, iar soundtrack-ului i se adaugă alte melodii, printre care ”Ceiling Gazing” de Mark Kozelek și Jimmy Lavalle, pe care n-am încetat să o ascult de când am văzut prima dată filmul.
E un film care te poartă prin toate stările posibile, dar o face ajutat de o imagine perfectă, de jocul incredibil al actorilor și de muzica ce te hipnotizează, așa că nu îți dai seama decât la sfârșit de efect, când nu mai ai decât să înghiți în sec și să te întorci la viața ta cu un nou bagaj de sentimente și de gânduri cu care nu știi ce să faci.
Farmecul lui Sorrentino este că poate vorbi despre tristețe, despre eșecuri și dezamăgiri cu aceeași căldură cu care vorbește și despre iubire sau despre tinerețe. Două personaje se întreabă dacă emoțiile sunt sau nu supraapreciate. Până la final nu ni se oferă un răspuns, dar ce este clar e că Youth este un film despre emoție, care produce emoție și care ne învață că, deși într-o prietenie „îți povestești doar lucrurile bune”, uneori este bine să minți pentru a-ți proteja prietenii de la a crede că sunt singuri.
După ce am văzut filmul ăsta am realizat că fiecare are un „moment în care a învățat să meargă pe bicicletă” – așa cum spune Harvey Keitel în rolul lui Mick Boyle – pe care și-l va aminti mereu, dar că aproape la fel de importante sunt și acele momente în care înveți să pedalezi încă ținut de șa, iar pentru mine, Youth este unul din ele.
