„Îmi este nespus de greu s-o situez pe Zenobia în cadrul ei real, nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că de prea multe ori cuvintele întunecă ceea ce vor să spună.”
În timp ce citeam Zenobia, o prietenă m-a întrebat despre ce e vorba în carte. Inițial, i-am spus că e o poveste de iubire suprarealistă, dar să nu se uite la ea cu scepticismul cu care sunt tratate de obicei poveștile romantice. Totuși, am simțit că e probabil cea mai slabă descriere a cărții pe care aș fi putut-o face, și am reușit mai târziu să o completez spunând că pare a fi o înșiruire a unor vise pe care autorul, Gellu Naum, le-ar fi avut și, după fiecare, s-ar fi trezit în miezul nopții să le scrie, ca nu cumva să uite vreun detaliu.
Revenind la impresia inițială, Zenobia este mai mult decât o poveste despre dragoste ideală, absolută, pentru că însăși dragostea este elementul primordial al cărții, este ceea ce ține paginile legate între ele, este în cerneala cu care au fost scrise rândurile. Citind cartea de două ori, am realizat că este despre cunoașterea, analizarea și exprimarea sinelui, fiecare cuvânt făcând parte fie din fluxul conștiinței autorului și, implicit, din propria-i experiență de viață, fie dintr-un exercițiu de scriere automatică. Astfel se naște un pseudo-jurnal, iar citindu-l îți pui întrebarea dacă cele povestite sunt reale, dar desigur trecute prin prisma scriiturii suprarealiste, sau doar pură originalitate. Oricum ar fi, vocea lui Gellu Naum este constant prezentă, întrerupând povestirea ca să-i ceară cititorului să recapituleze un fragment, să îi ofere sfaturi criptice, ori să îl îndemne la un exercițiu de imaginație.
O altă denumire asociată Zenobiei este Pohem de iubire. În ciuda faptului că e scrisă în proză, se resimte stilul poetic caracteristic presărat de simbolism și suprarealism al lui Gellu Naum, care a inclus-o pe Zenobia, ca personaj, și în unele din pohemele sale (de exemplu Triunghiul). Iubirea dintre Naum și Zenobia ai cărții se naște aproape instant, ea având însă legături adânci și simbolice în sufletele amândurora. El îi dă numele Zenobiei, pe care îl folosește până în final, iar descrieri ale ei pe parcursul cărții sunt rare și enigmatice, întrucât „tentația de a o descrie cât de cât aduce după sine texte a căror inocență artizanală nu are decât un merit: acela de a mă situa în afara literaturii…”. Astfel, se pune sub semnul întrebării însăși existența Zenobiei, ea fiind însă marea dragoste și fascinație a lui Naum. Dacă în Mlaștini cei doi par a fi Adam și Eva, mutarea la Oraș începe să altereze, în timp, atât legătura dintre cei doi, cât și legătura prozatorului cu sine. Acesta începe să își amintească de trecut și evocă întâmplările care au dus la ajungerea sa în Mlaștini, în timp ce își duce mai departe viața la Oraș împreună cu Zenobia.
Realul și obișnuitul caracteristic unor povestiri de tip amintiri se intercalează cu simboluri și imagini suprarealiste, cum ar fi morții cu care doar Naum poate comunica, disponibilitățile acestuia și articolele de ziar neobișnuite, care apar odată cu mutarea la Oraș. Indiferent cum ai privi în general poveștile de dragoste, Zenobia este o experiență filozofică care cu siguranță te va pune pe gânduri, iar aspectul romantic și poetic al cărții sigur îți va trezi un amalgam de sentimente la fel de puternice ca cele trăite de protagoniști.
