Summer Well își păstrează de opt ani sloganul a festival like a holiday, și cred că am amânat atât să scriu despre el cu convingerea că poate așa îmi voi prelungi și eu vacanța. Dar oricât aș încerca, nu mai sunt în spațiul idilic din afara Bucureștiului, unde luminile felinarelor sunt înlocuite de ploaia de perseide, iar claxoanele de muzică și aplauze euforice. Pentru că escapada asta nu a durat decât trei zile ( în care am dormit în total trei ore ), e remarcabil că încă mi-o amintesc drept o terapie, o relaxare, și că a reușit să marcheze ideea asta de apogeu al verii.
Așadar, o experiență compactă și plină de curiozități, ca o doză de energizant. Pentru că nu știam majoritatea numelor din line-up, m-am gândit că ar fi o idee interesantă să țin un jurnal vizual pe care să-l completez pe parcursul festivalului. Ceea ce am și făcut, și se regăsește în paginile de mai jos. Un lucru pe care însă nu l-am putut surprinde a fost lipsa accentuată a timpului – dar pe care l-am simțit din plin când am desenat toate astea acasă, nu la festival așa cum îmi propusesem, când l-am pierdut pe Tom Grennan stând la coadă la autobuz, când am dormit la întoarcere sprijinită de bara aceluiași autobuz sau când alergam disperată printre standuri să prind piesa mea preferată de la HMLTD.
Dar mai bine decât să vorbesc despre ce am pierdut este să menționez momentele muzicale superbe pe care le-am prins, și artiștii pe care i-am câștigat în playlist. Mai mult decât numele mari și arhicunoscute m-a impresionat capitolul de muzică electronică, care diversifică paleta de genuri reprezentate an de an la festival. Sofi Tukker au transformat însăși scena într-o vacanță exotică, iar din spate de unde am stat am văzut mulțimea fiind hipnotizată. La fel de hipnotizant a fost și show-ul Justice – doi oameni, o scenă absorbită de lumini, și culori electrice jucându-se pe ritm. Desigur că am gustat și indie, combatând căldura și soarele ucigător cu Isaac Gracie și a sa sensibilitate, sau cu mișcările nebune ale lui Oscar and the Wolf.
Cea mai mare surpriză a fost HMLTD, pe care deși îi știam, m-au convins abia în formula live. Au fost gălăgioși, confusing, energici și au avut un impact vizual extrem de puternic. E exact exemplul de diversitate pe care doream să îl văd mai des la festivaluri, și nu a dezamăgit. Dar cred că cel mai bine m-am simțit la Bastille, care mi-au bubuit în boxe toți anii de liceu și al căror spectacol a fost extrem de colorat și euforic, deznodământul perfect al festivalului. Care desigur că ne-a lăsat în aer, așteptând să mai urmeze ceva, dar știind că e timpul să ne întoarcem acasă.
Cum spuneam, o experiență compactă. Nu mă supăr că n-am avut timp de activitățile adiacente, de proiecțiile de film sau de concertele de pe scena RedBull. Pentru că momentele pe care le-am avut, fie și așteptarea următorului concert în fața gardului, cu ghiozdanul greu de sandwich-uri și urechile obosite de probele de sunet, mi-au oferit experiența pentru care venisem. Abia în ultima seară, când toată lumea mergea încet spre ieșire iar eu o luam în direcția opusă, am putut aprecia că mai mult decât o vacanță, Summer Well este muzică. Că lumea vine în primul rând pentru muzică, și mai apoi pentru distracție sau atmosferă, și mi-au demonstrat asta oamenii care veniseră încă de la prânz să prindă loc în fața scenei. Și fix asta e frumusețea festivalului.
